[ FOTO ] Atelier “Iepuraşul de Paşte” - 2017

Nu-i aşa că cei mici deja ştiu ce îşi doresc să primească de la Iepuraşul de Paşte?

[ FOTO ] ICOANE PE STICLA

Din punct de vedere etnografic, in tara noastra, icoana pe sticla s-a afirmat drept o categorie a artei populare, un gen al artei populare practicat aproape exclusiv in Transilvania si care trebuie pus in legatura cu unele influente venite din Europa centrala, pe filiera Bavaria – Austria – Boemia, in cursul sec. XVII si XVIII, precum si cu mestesugul ceramicii, dar si al sticlei, adus de habani, o secta religioasa originara din Boemia, venita si stabilita in Transilvania, in partile Albei mai ales, cam in aceeasi epoca”. Din punct de vedere tematic, icoana pe sticla asociaza uneori reprezentarilor religioase elemente laice legate de viata si preocuparile taranesti, precum si unele inspirate din folclorul local. De asemenea, elementele orientale si occidentale se impletesc intr-o sinteza originala. 

Pictura pe sticla s-a aplicat in iconografie in Bizant, pana la caderea acestuia sub turci in anul 1453, moment in care, toti reprezentantii culturii: literati, filosofi si artisti s-au refugiat in apus, ducand cu ei si artele respective - deci si arta picturii pe sticla. S-a pictat in Italia, Franta, Germania, Austria si in toate tarile din Europa Centrala, indeosebi in jurul glajariilor, a manufacturilor de sticla - Glasshuten. E interesant, in ce ne priveste pe noi, ca romanii din Transilvania erau cautati ca suflatori de sticla chiar si in glajariile din Boemia si Moravia. Din aceste tari au patruns la noi, incepand cu secolul al XVIII-lea, icoanele pe sticla, aduse de cele mai multe ori de insisi creatorii lor.

Icoana pe sticla trebuie inteleasa in spatiul pentru care a fost ea conceputa initial, acesta fiind atat casa traditionala, cat si biserica din sat. Fie ca este vorba despre tarani din Transilvania sau despre tarani din Europa Centrala, din secolul XVIII si pana in prima jumatate a sec. XX, icoanele acestea pe sticla au avut un rol bine definit. Picturile pe sticla insirate in camera erau pentru taranul analfabet o importanta Carte Sfanta. La loc de cinste erau icoana Maicii Domnului cu Pruncul, cea a Mantuitorului: Pantocrator sau cu vita, Sfanta Treime, sfinti protectori precum Sfantul Nicolae, ocrotitorul familiei, Sfantul Gheorghe – al pamantului, Sfantul Ilie – al recoltei, Sfantul Dumitru – al pastoritului, Sfantul Haralambie, aparator de boala s.a.; deci aceste icoane nu pot avea o existenta autonoma in afara contextului lor.

Primele icoane pe sticla autohtone, cele de la Nicula, "impresioneaza nu numai prin continutul lor, ci si prin calitatile formale si cromatice intrinseci. Particularitatile transante ale acestor icoane se exprima prin stangacia, simplitatea si primitivismul desenului, printr-o compozitie sintetica, printr-un chenar de factura populara alcatuit din spirale sau carlige, care se intretaie din loc in loc, dar mai cu seama prin intensitatea cromatica si sinceritatea sentimentului. Cu toate ca sunt juxtapuse culori uneori violente, efectul acestora pare surprinzator si agreabil. Culorile tari, incarcate cu contraste puternice incanta privirea”.

In mod diferit fata de icoanele din Europa Centrala, in Transilvania s-au folosit mai ales la Nicula si culori tip tempera obtinute din pigmenti naturali. Esentiala este si utilizarea foitei de aur sau aurii, respective argintii.

Icoana pe sticla - sursele de inspiratie

Icoana pe sticla este, in Transilvania, prin excelenta, o icoana taraneasca. Potrivit lui Horia Bernea ,“icoana taraneasca este o categorie generica ce ascunde o multitudine de influente, expresii si stiluri asimilate, traite si asezate pe suprafata de lemn, sticla, panza sau piatra, in diferite zone si diferite momente ale istoriei taranului (oare cand incepe istoria taranului?!…) cu un duh aparte, unic si inconfundabil prin directitatea sa.”

La Nicula s-au intalnit Orientul si Occidentul; in acest loc devenit simbol s-a nascut icoana pe sticla din Transilvania; au trecut mai bine de doua secole si povestea ei inca mai fascineaza.

Sursele de inspiratie ale icoanelor pe sticla transilvanene, chiar pe parcursul dezvoltarii acestei arte in Transilvania si in diferite centre din Transilvania, provin atat din aria central-europeana (ipoteza emisa de mai multi cercetatori), cat si din zona culturii iconografice rasaritene,spre exemplu chiar de la Muntele Athos, esential reper teologic ortodox.

Aceste icoane reflecta un mod de gandire specific taranului roman transilvanean, traitor intr-un spatiu intercultural. Ele sunt si o expresie a interferentei gandirii religioase rasaritene cu iconografia populara apuseana. Apoi, treptat, drumul spre sud al icoanei ardelene intalneste mistica rasariteana, dogmatica si erminia sa. In acest sens, fragilul material al sticlei este adoptat pentru realizari iconografice de mare amploare, precum Judecata de Apoi sau compozitiile cu praznicare.

Icoanele pe sticla transilvanene ale caror modele tematice sunt in mod evident de provenienta apuseana (catolica) ar fi: Ioan Botezatorul si Iisus copii (sau Ioan cu mielul si Iisus cu globul), Inima lui Iisus si Inima Mariei, Incoronarea Fecioarei, Rastignirea lui Iisus in care apare profilata Sfanta Treime dar si Iisus rastignit (fara Sf. Maria si Ioan la picioarele crucii), Sfanta Treime (in varianta Tatal, Fiul si Porumbelul Sf. Duh), Invierea lui Iisus iesind din mormant, Maica Domnului tip Maria Zell, unele variante ale Bunei Vestiri, unele variante ale Sf. Gheorghe sau Prohodului, o varianta baroca a Arhanghelului Mihail; si nu in ultimul rand o oarecare influenta asupra reprezentarilor: Iisus cu vita de vie (pornind de la tema “Teascul mistic”) si mai mult o predispozitie estetica pentru tema Maica Domnului Indurerata s.a. Aceste modele au patruns in Transilvania prin intermediul icoanelor central europene, litografiilor catolice si datorita de asemenea unor xilogravuri autohtone de Hajdate – luate ca model pentru icoane pe sticla.

7 APRILIE - ZIUA MONDIALĂ A SĂNĂTĂŢII

În data de 7 aprilie se celebrează Ziua Mondială a Sănătăţii care anul acesta orientează atenţia asupra depresiei: o provocare la adresa tuturor sistemelor de sănătate.

Costurile personale, sociale şi economice ale acestei maladii, faptul că mai mult de jumătate dintre persoanele afectate nu beneficiază de un diagnostic şi tratament adecvat, deşi acesta este ieftin şi disponibil, determină ca depresia să reprezinte o problemă de sănătate publică majoră, cu atât mai mult cu cât este un factor de risc pentru suicid.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii, OMS, estimează că la nivel mondial există mai mult de 300 de milioane de persoane afectate, iar în România prevalenţa este de circa 5% din populaţia generală (931.000 cazuri). Datele statistice sunt doar orientative deoarece o multitudine de cazuri rămân nediagnosticate, fie datorită lipsei de cunoştinţe cu privire la simptomatologia de debut a bolii (stare de tristeţe persistentă, pierderea interesului), fie neprezentării la medic din considerente subiective, diagnosticul unei afecţiuni psihice constituind, în mod empiric, un stigmat.

Populaţia trebuie să conştientizeze dramatismul acestei patologii, beneficiile depistării în timp util a tulburărilor depresive, precum şi necesitatea depăşirii barierelor care blochează accesul la ajutorul de specialitate.

Sloganul propus de OMS este: „Depresia: să stăm de vorbă”.

Depresia este un fenomen reversibil, şi anturajul poate avea un rol deosebit în completarea ajutorului sosit din partea medicului şi psihologului.

Afecţiunea poate interesa o gamă foarte largă de oameni, de diferite vârste. În cazul multor persoane vârstnice, ale căror copii sunt plecaţi, distanţa geografică duce în timp şi la o distanţare în ce priveşte relaţiile interumane. Vârstnicii de multe ori se simt singuratici, neajutoraţi, abandonaţi, stare agravată de pierderea partenerului de viaţă. Senzaţia de singurătate, de nereuşită, de a avea probleme care depăşesc puterea individului da a face faţă la ele, pot afecta o perioadă de timp şi adulţi de vârstă mijlocie sau tineri (de ex. multe femei suferă de depresie după naştere, simt că nu pot avea grijă de copil, că nu li s-a format un ataşament faţă de el). Chiar şi adolescenţii pot traversa un episod depresiv, mai ales dacă se simt părăsiţi de părinţii care, de exemplu, au ales să plece să lucreze în străinătate, lăsând copii în „grija” relaţiilor superficiale, virtuale, pe internet. Părinţii, familia, apropiaţii e bine să caute să comunice cu persoanele predispuse la depresie, să le acorde timp suficient şi dedicat, valoros, cu răbdare, deschidere, empatie, să le ajute să-şi găsească rolul şi rostul în viaţă, să se simtă utili, împliniţi, cu reuşite – iar ei, la rândul lor să facă tot posibilul pentru a rămâne conectaţi, a ţine legătura cu familia şi prietenii, a cere ajutor dacă întâmpină dificultăţi.

Comunicarea stă la baza tuturor relaţiilor interumane, astfel vă îndemnăm:

Rupeţi bariera tăcerii!

Sursa - aici

Păcală

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

— De unde eşti, măi creştine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
— Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
— Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.
— Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.
— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.
— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.
— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.
— De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
— Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?
— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.
— Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

1 APRILIE - ZIUA PACALELILOR

1 Aprilie e supranumită și „Ziua Păcălelilor” și milioane de oameni din întreaga lume păcălesc sau cad victime glumelor și farselor. Puțini știu că există și câteva superstiții de 1 Aprilie. 

Ziua Păcălelilor. 1 Aprilie este considerată Ziua Păcălelilor și ea nu este sărbătorită doar în România.

Francezii, de exemplu, sunt cei care susțin că acest obicei ar fi apărut prima dată la ei, în anul 1564, după ce Carol al IX-lea stabilise ca prima zi a anului să fie pe 1 ianuarie şi nu pe 1 aprilie, conform calendarului iulian.

Francezii obișnuiesc să-și păcălească prietenii lipindu-le un pește de hârtie pe spate, iar când cineva descoperă farsa, acesta trebuie să strige „Poisson d’Avril”! (Ziua păcălelilor).

Tradiții și superstiții de 1 Aprilie, Ziua Păcălelilor. În România, acest obicei a apărut abia în secolul al XIX-lea, când oamenilor li s-a părut amuzantă ideea de a păcăli și a se lăsa păcăliți.

În Spania, celor păcăliţi de 1 aprilie zi li se atribuie epitetul de „nătărăi”, 1 aprilie fiind ziua în care nimeni nu se supără dacă este numit așa.

Dar Ziua Păcălelilor nu este sărbătortă doar în Europa ci și în unele state din America Latină – Peru, Mexic şi Columbia, dar la 28 Decembrie, sub numele de „Dia de los inocentes” (ziua celor naivi).

Tradiții și superstiții de 1 Aprilie, Ziua Păcălelilor. Japonezii sărbătoresc la 1 aprilie „Ziua păpuşilor”, sau „Ziua bucuriei celor mici”, cărora le oferă în dar păpuşi.

În Suedia, păcăleli se fac şi pe data de 1 mai, deşi această dată nu este la fel de populară ca 1 aprilie.

De 200 de ani, practica farselor de 1 Aprilie, Ziua Păcălelilor, s-a răspândit în Statele Unite și Anglia, acolo unde cel păcălit este numit „noddy” şi trebuie să poarte o coadă ataşată pantalonilor sau fustei.

În Scoţia, acestuia i se spune „April qowk” sau „April cuckoo” (cuc de aprilie), fiind vorba despre prima pasăre care vesteşte venirea primăverii.

Ziua Păcălelilor.  

De ce păcălelile trebuie făcute înainte de ora 12

Tradiții și superstiții de 1 Aprilie, Ziua Păcălelilor. Potrivit superstițiilor, pe 1 aprilie, păcălelile trebuie să fie făcute înainte de ora prânzului, pentru că altfel cel care face farsa după-amiază va avea ghinion tot anul în curs.

De altfel, cei care nu răspund cu zâmbetul pe buze unei farse făcute de rude și prieteni… vor fi și ei urmăriți de ghinion tot anul. În plus, bărbații păcăliți de o femeie frumoasă, de Ziua Păcălelilor, vor ajunge să o ia de nevastă.

Atenție, cel care nu va pune la cale o farsă – de Ziua Păcălelilor – va fi păcălit pentru tot restul anului, scrie libertatea.ro.

Tradiții și superstiții de 1 Aprilie, Ziua Păcălelilor. Din bătrâni se spune că pruncii născuți de Ziua Păcălelilor vor fi norocoși în afaceri, dar vor fi urmăriți de ghinion la jocurile de noroc.

Îndrăgostiții nu ar trebui să se căsătorească pe data de 1 Aprilie, pentru că mariajul nu va funcționa sau pentru că femeia va fi „cocoșul” în familie.

În regiunea Tirol, din Elveția, un mănunchi de paie este îngropat de 1 APRILIE, pentru ca recolta să fie bogată în sezonul următor.

1 APRILIE, ZIUA PACALELILOR. Originea acestei zile speciale, celebrată de mai multe secole în diverse culturi, este controversată şi învăluită în mister, însă, potrivit unei ipoteze intens vehiculate, totul ar fi început în secolul al XVI-lea, informează site-ul linternaute.fr. 

În 1564, regele francez Charles al IX-lea a a decis să renunţe la calendarul iulian şi să treacă la cel gregorian, în urma Conciliului din Trent din anul anterior, care stipula că Anul Nou trebuie să înceapă la 1 ianuarie. 

Această schimbare a decalat şi schimburile de cadouri care însoţesc trecerea dintre ani. Pentru a întreţine dubiile legate de ”adevărata” dată de începere a noului an, anumite persoane au continuat să ofere cadouri pe 1 aprilie. Odată cu trecerea timpului, micile cadouri din aprilie s-au transformat în cadouri amuzante, în glume, apoi în veritabile stratageme pentru păcălirea rudelor şi a prietenilor. 

În Franţa, farsele sunt cunoscute sub numele de ”poisson d'avril” (”peşte de aprilie”), iar această denumire datează tot din secolul al XVI-lea. Cadourile care erau oferite în aprilie erau adeseori de natură alimentară. Acea dată corespunde cu sfârşitul Postului Mare, perioadă în care consumul de carne este interzis în rândul creştinilor, iar peştele este permis în anumite ocazii. Atunci când glumele de 1 aprilie au devenit tot mai elaborate, una dintre păcălelile cele mai uzuale consta în oferirea unor ”peşti falşi” (din hârtie sau alte materiale).

Istoricii au asociat ziua păcălelilor şi cu festivaluri din Antichitate, precum ”Hilaria”, celebrat în Roma, la sfârşitul lunii martie, în timpul căruia participanţii se deghizau şi purtau tot felul de costume pline de fantezie. Există şi câteva speculaţii potrivit cărora Ziua păcălelilor ar fi fost asociată cu echinocţiul de primăvară (sau vernal) sau cu prima zi de primăvară din emisfera nordică, când mama-natură îi păcăleşte pe oameni cu o vreme înşelătoare. 

Tradiţia glumelor de 1 aprilie s-a răspândit şi în alte ţări şi regiuni ale lumii. 

În Marea Britanie, a ajuns în secolul al XVIII-lea şi se numeşte ”April's fool day".

În Scoţia, a devenit un eveniment întins pe durata a două zile, ce începe cu ”hunting the gowk” (”vânătoare de cuci”), când păcăliţii sunt trimişi să facă diverse comisioane aberante (”gowk” fiind un sinonim pentru ”cuc”, un simbol pentru nebunie). A doua zi, celebrată pe 2 aprilie, se numeşte ”Taillie Day” (”Ziua cozii”) şi constă în glume ce vizează spatele unor persoane - lipirea pe hainele lor a unor cozi false sau a unor afişe pe este scris textul ”Loveşte-mă”. 

În Mexic, singura farsă acceptabilă de 1 aprilie vizează ”subtilizarea” unui bun material al unui prieten. ”Victima” primeşte în schimb bomboane şi un bilet prin care este înştiinţat că a fost păcălit. 

Există şi o versiune indiană a Zilei păcălelilor - ea are loc însă pe 31 martie şi se numeşte ”Sărbătoarea Huli”. 

În timpurile moderne, oamenii au devenit tot mai inventivi şi au creat, de 1 aprilie, farse tot mai elaborate. Ziare, posturi de radio şi de televiziune şi numeroase site-uri participă la tradiţia de 1 aprilie, publicând tot felul de ştiri false, care au înşelat de multe ori vigilenţa publicului.

În 1957, BBC a anunţat că fermierii elveţieni au obţinut o recoltă record de spaghete şi a prezentat fotografii cu diverse persoane care ”culegeau” tăiţei din copaci. Mulţi spectatori au fost păcăliţi de acea ştire. 

În 1985, revista Sports Illustrated i-a înşelat pe mulţi dintre cititorii săi cu un articol despre un presupus jucător de baseball, Sidd Finch, care putea să arunce mingea cu o viteză de 270 de kilometri pe oră. 

În 1996, Taco Bell, un lanţ de restaurante de tip fast-food, a anunţat că a cumpărat Liberty Bell din Philadelphia (un clopot celebru, considerat un simbol al independenţei Statelor Unite, n.r.) şi că intenţionează să îi schimbe denumirea în ”Taco Liberty Bell”. 

În 1999, postul de radio BBC 4 şi-a informat ascultătorii că imnul naţional britanic, ”God save the Queen”, va fi înlocuit în viitorul apropiat cu un cântec european, în limba germană. Scandalizaţi, mii de ascultători au telefonat imediat la postul britanic pentru a depune plângere faţă de această iniţiativă.

În 2000, cotidianul sportiv portughez ”A bola” a publicat un articol potrivit căruia UEFA a decis să retragă Portugaliei dreptul de a organiza Euro 2004. Articolul a provocat o veritabilă traumă în rândul cititorilor ziarului.

În 2002, site-ul canadian Bourque Newswatch a anunţat demisia ministrului de Finanţe, Paul Martin. Ştirea, preluată de un buletin financiar britanic, The Gartman Letter, a provocat o scădere cu 32 de cenţi a valorii dolarului canadian.

Sursa - aici