după Petre Ispirescu
A fost odată un împărat.
Acest împărat avea trei fete. Rămâind văduv, toată dragostea lui şi-o aruncase
asupra fetelor. Într-una din zile, ce-i veni împăratului, că numai întrebă pe
fata cea mai mare:
— Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine?
— Cum să te iubesc, tată? Iaca, eu te iubesc ca
mierea, răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume.
Atâtea o tăie pe dânsa
capul, atâta şi vorbi.
— Să-mi trăieşti, fata mea.
Şi întrebând şi pe
fata cea mijlocie:
— Dar tu cum mă iubeşti pe mine, fata mea?
— Ca zahărul, tată.
Atâta o tăie şi pe dânsa
capul şi atâta răspunse.
— Să mă bucur de tine, fata mea.
Pasămite fetele
acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai
mult decât o aveau.
Împăratul se bucură cât
de un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc şi uitându-se
şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întrebă şi pe dânsa:
— Cum mă iubeşti tu, fata mea?
— Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu
faţă senină, zâmbind cu dragoste fiască şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că
vorbi şi ea. Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră
de râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi,
plin de supărare, zise:
— la fă-te mai încoa, nesocotito, să ne înţelegem
la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă
iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce
ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă
dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu
sarea ta cu tot!
Când auzi fata cea
mai mică a împăratului urgia tatălui său, zise:
— Să mă ierţi, tată,
că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către
tine este, dacă nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât
mierea şi zahărul...
— Auzi, auzi, o întrerupse
tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te
duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Îi închise
gura şi o lăsă plângând.
Fata cea mai mică a împăratului,
se hotărî să plece unde mila domnului o va duce.
Îşi luă deci din casa
părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până
la curtea unui alt împărat. Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi
dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără
de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpân, dacă ar găsi vrun loc. Tocmai
atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa
chelăreasa, cu ochi pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în
slujbă. Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la
alte bunătăţi de mâncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură
lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog,
fată de împărat nu era?
Împărăteasa prinse a
o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.
Şi aşa cum vă spusei,
împărăteasa luă pe fată, ajutoarea chelăresei, pe lângă dânsa. Se mira şi împăratul
de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un
fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare, îl
pierdeau de drag ce le era. Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său
cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu
ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit.
Să fi văzut acuma pe
mă-sa jăliri şi plânsete. Nu mai ştia ce să-i facă ca să-l vindece mai curând.
Nopţile le făcea zile priveghindu-l la boală. Iară dacă o ajunse oboseala de
nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un
om de credinţă, să îngrijească de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau
nelipsite de lângă patul rănitului.
Într-un după-prânz,
după ce se făcuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise:
— Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor.
— Bine, măicuţă, bine. Să-ţi caute maica o fată
bună de împărat, şi de neam, şi
de
treabă.
— Ea e găsită, mamă.
— Şi cine este? O ştiu eu?
— Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie
mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu.
Ea mi-a robit inima.
Se împotrivi împărăteasa
oarecum, cârmi ea; dar nu fu cu putinţă să întoarcă pornirea fiului ei de la
această însurătoare. Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata
din casă a împărătesei şi hotărâră şi nunta. Când începură a face poftirile la
nuntă, logodnica fiului de împărat se rugă cu cerul, cu pământul ca la nuntă să
poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică. Socrii primiră să-i facă
voia şi poftiră la nuntă şi pe acel împărat. În ziua cununiilor veniră toţi
musafirii la nuntă.
Seara se întinse o
masă d-alea împărăteştile, cu fel de fel de mâncări, de băuturi, de plăcinte şi
de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi degetele când vei mânca. Mireasa poruncise
bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele
feluri numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să
bage bine de seamă ca aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea
împăratului poftit după rugăciunea ei.
După ce se aşezară,
tatăl miresei mânca şi nu prea.
Încă de când venise,
el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva,
dară nu-i venea să crează ochilor.
Şi îndemnându-se de
pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să mănânce şi să se
veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri.
Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse.
Răbdă ce rabdă; în
cele din urmă, nu se mai putu opri, ci, ridicându-se în sus, zise cu glas mare:
— Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău
ca să-ţi baţi joc de mine?
— Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi
treacă prin gând una ca aceasta?
—
Ba să mă
ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat,
numai
ale mele nu.
Ştiţi
ce era? Iaca, mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără
sare, ci numai cu miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină
cu zahăr pisat, şi degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din sarniţa ce credea
el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare,
se făceau şi mai dulci de pe cât erau, şi mai cătrănite.
Atunci se ridică
mireasa în sus şi zise împăratului socru:
— Eu am gătit
bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o: Acest împărat
este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o
zi cum îl iubim noi. Surorile cele mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca
mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am
socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta. Tata s-a supărat pe
mine şi m-a gonit din casă. Acum am vrut să dovedesc tatei că fără miere şi fără
zahăr poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără
sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate. Toţi
mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din
casa părintească.
Atunci tatăl fetei mărturisi
că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale şi-a
cerut iertăciune.
Şi se puseră pe o
veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume.
Tatăl fetei se
veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit
o aşa nuroră, şi de viţă bună, şi înţeleaptă, şi harnică.
Şi încălecai p-o şa, şi
v-o spusei d-voastră aşa. Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.
EDITURA ION CREANGA BUCUREŞTI - 1975
