CLASA NOASTRĂ

Mama

Nu-i copil in lumea-ntreaga

Care astfel sa nu spuna:

“Mama mea e cea mai buna,

Mama mea e cea mai draga”

Spun la fel iedul, mierlita,

Orice pui ce vietuieste

Si cu-atat mai mult fireste

Spun baiatul si fetita.

Spun si eu maicutei mele

Si voi spune totdeauna:

“Mama, tu esti numai una,

Cum sunt soarele si luna”.

Scrisoare catre mama

Vezi mamica mea cea buna

Tare multe-as vrea sa-ti scriu

Dar sunt mica si nu stiu.

Pentru mine, blandul soare,

Iti trimite o scrisoare.

Caci pe foaia din caiet

Uite, a coborat incet.

Un miez galben si fierbinte

Stiu sa desenez cuminte,

Fara sa ma iscalesc,

Soare-nseamna: “te iubesc”.

CE AM?

Am un nas

Pe obraz. Unu.

Ochi am doi Ca si voi.

Unu, doi.

Am trei nasturi la hainuta :

Un, doi, trei

Am si patru buzunare

Le-a tesut mama si-o floare.

Si mai am cinci degetele,

Parca sunt lumanarele

Un, doi, trei, patru, cinci.

Îţi ofer un mărţişor

de Viorica Pop

Micuţ, sensibil mărţişor,

Ce dai în inimă fior,

Persoanei dragi eşti oferit,

Ca un mic dar, nepreţuit.

Simbol, ce-n suflet dai efect,

Ai primăvara ca subiect,

Rămâi ca gest al preţuirii,

Purtat în numele iubirii.

Ca vestitor fără sonor,

Eşti oferit ca mic onor,

Lui Martie îi dai aspect,

Lansând un semn pentru respect.

Matasorii

de Otilia Cazimir

A iesit rachita-n drum.

Ce-o mai fi si asta oare,

Ca-i din cap pana-n picioare

Numai motocei de scrum?...

Cu mladitele plecate,

Sta pe loc si se socoate:

S-ar intoarce - nu mai poate,

S-ar ascunde

N-are unde!

I-e rusine de copii,

Ca din muguri aurii

I-au iesit, in loc de flori...

Matasori!

Ţi-am luat un mărţişor

de Nicolae Nitescu

Primăvara bate la fereastră

Cu buchete mici de ghiocei

Şi zambila înflorită-n glastră

Te-ndeamnă s-o iei...

Scumpe sau modeste mărţişoare

Te atrag pe rând zâmbind discret

Şi cu ele, dragostea mea mare

Se leagă cochet.

Mărţişoare dragi ca inimioare

Orice-ndrăgositit a dăruit...

Ţi-am luat un mărţişor

Ca să-l porţi la tine tot mereu

Şi să ştii că-n el e dorul meu

Şi-ţi va purta noroc.

Ţi-am luat un mărţişor

Ca să-l porţi când nu ne-o mai vedea

Şi să-ţi spună el iubirea mea

Oricând şi-n orice loc.

Din ochi mi-a picurat o perlă mică

Să fie ne-ncetat podoaba lui.

Ţi-am luat un mărţişor

Ca să-l porţi la tine tot mereu

Şi să ştii că-n el e dorul meu

Şi-ţi va purta noroc.

Baba Dochia este cunoscuta drept o zeita agrara foarte batrana, care isi gaseste sfarsitul de 1 martie, odata cu venirea primaverii si renaste de Sfintii Mucenici, pe 9 martie. In mitologia romana, Baba Dochia este asociata cu Hera.

Se spune ca Baba Dochia a fost una din cele mai rautacioase soacre, ea trimitandu-si nora sa culeaga fragi in varful muntelui intr-o zi de 1 martie. Norocul face ca pe drum fata sa intalneasca un mosneag care i-a dat o gramajoara de fragi.

Surprinsa fiind de aparitia fetei cu fragii, ea se hotaraste sa plece cu oile la munte. Baba Dochia imbraca cele noua cojoace, fiind convinsa ca iarna a cedat in fata primaverii. Vremea prietenoasa o determina in cele din urma sa lepede, treptat, toate cojoacele, ramanand total descoperita in lupta cu gerul si ploaia, iar vestita baba si turma de oi se transforma instant in sloiuri de gheatza, care cu timpul s-au tranformat in piatra. Se spune ca asa s-au format “Babele” din Muntii Bucegi.

O alta varianta a legendei relateaza intentia Babei Dochia de a urca pe munte, dar de data aceasta alaturi de fiul sau, Dragobete. Datorita ploii de 9 zile care le-a zadarnicit planurile, Dochia se hotarareste sa dea jos, pe rand, cojoacele a caror greutatea crescuse considerabil.
Astfel, se spune ca zilele schimbatoare de la inceputul lui martie se datoreaza exclusiv Babei Dochia, care isi scutura cojoacele de ploaie.

Ciobanii incearca sa o previna ca nu e timpul urcarii oilor la munte, insa Dochia refuza orice sfat, si, mai mult, se cearta si cu Marte, caruia ii adreseaza chiar cateva cuvinte jignitoare. Furios, Marte decide sa imprumute de la fratele sau mai mic, Februarie, cateva zile geroase. In acest fel, Baba Dochia isi gaseste sfarsitul, fiind inghetata.

Baba Dochia

Se spune ca demult, demult de tot, traia o baba pe numele ei Baba Dochia. Baba asta avea un baiat frumos, frumos de si soarele se oprea in loc si zambea cand il vedea. Baiatul, pe numele lui Dragobete, fransese multe inimi, insa i-a fost sortit sa se indragosteasca pana peste cap de o fata tanara si frumoasa ca primavara. Dar nu a fost de ajuns frumusetea fetei ca sa ii inmoaie inima babei.

Ca sa se razbune pe frumusetea si cumintenia fetei, baba Dochia a trimis-o in toiul iernii la rau cu un ghem de lana neagra si i-a zis: „Sa vii acasa doar cand ai spalat lana asta de s-a facut alba”. Plangand, fata a mers la rau si a spalat lana iar si iar, dar din neagra se facea parca si mai neagra. Cu mainile insangerate si lacrimi pe fata, tanara fata s-a rugat la Domnul sa o ajute. Si iata ca bunul domnul Isus Hristos i-a aparut in cale si i-a dat o floare rosie si i-a zis sa spele lana cu ea. A pus fata floarea in apa si sa vezi minune! Lana s-a facut alba ca spuma laptelui!

Ajunsa acasa, fata a povestit cu bucurie de tanarul care i-a iesit in cale si i-a dat floarea rosie. Martisor i-a zis ea, nestiind ca se intalnise cu Domnul.

Catranita tare, baba Dochia a plecat cu oile la munte, crezand ca floarea rosie pe care tanarul o culesese din munte fusese semn de primavara. A plecat baba cu douasprezece cojoace pe ea. Cum a inceput urcusul, incepu a i se face cald. A aruncat primul cojoc si a mers mai departe. Dar drumul era greu, iar babei i se facea din ce in ce mai cald. Soarele batea si vanticelul cald ii soptea parca babei Dochia sa arunce unul cate unul cojoacele. Cand baba ramase doar cu camesa pe ea, iata ca vremea se schimba dintr-o data si nori negri vestitori de furtuna se adunara pe cer. Porni un viscol si o ninsoare ca in toiul iernii, iar baba Dochia si cu oile sale se facura pe data stana de piatra.

Babele

Vedeti voi, povestea Dochiei nu e numai cea a babei cele haine la suflet, ci este si povestea unei fete de imparat.

Frumoasa Dochia traia impreuna ca tatal ei, un imparat vestit si era frumoasa de ii mersese vestea in toate zarile. Multi trecusera sa o peteasca, dar mandra Dochia nici nu vroia sa auda de maritis.

Dar iata ca de peste mari si tari veni un crai ce vroia sa puna mana cu tot dinadinsul pe Dochia. A pornit razboi impotriva tatalui fetei si a trecut prin sabie tot regatul.

Mandra Dochia a fugit si a cerut ajutorul unei vrajitoare ca sa o transforme si sa o prefaca intr-o baba urata si plina de ani.

Si-a luat Dochia noua cojoace si luat drumul muntelui. A stat acolo pana la inceputul primaverii cand a dat soarele si caldura. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba a dat jos un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, unde nu începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Iar craiul cel rau nu a mai gasit nimic din urmele frumoasei Dochia.