Legenda vaniliei





Dupa cateva zile de la uciderea lor, din stropii de sange ai tinerilor iubiti au rasarit vrejuri puternice care urcau spre cer, crescand neincetat si scotand frunze de culoarea smaraldului. Apoi s-au acoperit cu flori galbene ca razele soarelui, care raspandeau un parfum delicat dar puternic precum sufletul nevinovat al printesei ucise.
Astfel orhideea, xanatha, a devenit floarea secreta si simbolul iubirii pe altarul Zeitei fertilitatii, Tonacayoua a regatului Totonaca.



Desigur, aceasta legenda este impresionanta prin mesajul ei, dar trebuie sa o acceptam asa cum este … Ceea ce a urmat sosirii vaniliei in Europa este insa de necrezut, dar adevarat …
Companiile de mirodenii au inceput o lupta pe viata si pe moarte pentru suprematia asupra aromei de vanilie. S-au cautat surse de obtinere a pastailor prin toate zonele unde ea crestea, mai ales in zona Americii centrale. Dar fata de cererea de pe piata europeana nu se putea asigura necesarul. Kilogramul de vanilie a ajuns la preturi exorbitante, de pana la 500 de lire sterline.

10 iunie – Zborul Primului aeroplan romanesc construit de Aurel Vlaicu



Inventator, pionier al aviaţiei române, Aurel Vlaicu s-a născut la 19 noiembrie 1882, la Binţinţi, lângă Orăştie. După terminarea studiilor liceale la Sibiu, şi-a continuat studiile în străinătate, la Ludwig Maximilians Universität din München unde a obţinut, în 1907, diploma de inginer. După ce a lucrat un an la uzinele Opel, Aurel Vlaicu s-a întors în satul natal unde a construit un planor cu care a făcut câteva zboruri.
În toamna anului 1909, la îndemnul prietenului său Octavian Goga, Vlaicu s-a mutat la Bucureşti şi a început construcţia primului său aparat de zbor, Vlaicu I. Începuturile au fost pline de dificultăţi de tot felul, aşa că bucuria şi mândria lui Aurel Vlaicu pentru performanţa realizată a fost cu atât mai mare. Zborul din 17 iunie 1910 făcut cu Vlaicu I la Cotroceni a fost pe o distanţă de 50 de metri, avionul urcând la o înălţime de 3-4 metri.
Anul următor inginerul român a construit al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câştigat cinci premii, un premiu I şi patru premii II, la mitingul aerian de la Aspen, în Austria. Încurajat de succesul obţinut, Aurel Vlaicu a considerat că a venit momentul de a încerca realizarea marelui său vis, traversarea în zbor a Munţilor Carpaţi. Aşa că la 13 septembrie 1913 avionul Vlaicu II, pilotat de inventatorul său, a decolat de la Bucureşti, urmând să ajungă lângă Orăştie, la serbările ASTREI. N-a mai ajuns: s-a prăbuşit la Băneşti, lângă Câmpina. Aurel Vlaicu şi-a pierdut atunci viaţa.
În Arhiva de istorie orală a Societăţii de Radiodifuziune se află o înregistrare de o mare valoare documentară, o mărturie despre construirea primului avion realizat de un român, pe pământul României. Înregistrarea a fost făcută în februarie 1982 cu Ion Ciulu, mecanicul care l-a ajutat pe Aurel Vlaicu să-l construiască. Realizatorul înregistrării este Vasile Bogdan, redactor la Radio România.
cotroceni
Aurel Vlaicu i-a întrecut pe toţi. Aparatul lui era mai bun!.. (Ion Ciulu)
„În 1909 aveam 18 ani. Eram ucenic în anul III la Arsenalul Armatei. Colaborarea mea cu Aurel Vlaicu a început în toamna anului 1909, când Aurel Vlaicu s-a prezentat la Arsenalul Armatei pentru a-şi construi primul său avion cu motor, “Nr.1”. A venit atunci la Arsenal, trimis de la Ministerul de Război. A venit cu planuri, cu schiţe şi am început lucrarea. A dat schiţe să se lucreze la partea lemnoasă, la atelierul de lemnărie. După aceea a venit la [secţia] mecanică şi a dat iar schiţe pentru diferite piese, tendoare… Eu am lucrat la tendoare, prima dată. Erau de sârmă făcute, nu erau tendoare cumpărate, erau din sârmă de oţel, îndoite, lipite cu alamă şi le filetam. A trebuit să facă întâi scule pentru ele, trebuia [folosit] atelierul de focoase, care avea strunguri, să facă piuliţele de alamă. Şi aşa am lucrat încet, încet. Ăsta a fost primul avion care s-a făcut în Ţara Românească.
Aproape de 1 ianuarie 1910 Aurel Vlaicu a plecat la Paris să-şi comande motorul şi când s-a întors de la Paris a dat, mi se pare, şi pe la Berlin şi a comandat ţeava de aluminiu, coloana vertebrală [a avionului]. Şi când a venit în ţară, în atelierul de vopsitorie, pentru ca era un atelier mare, am improvizat şi am închis cu scândură şi cu sac şi acolo am început montajul [avionului]. L-am montat… încet-încet a început să se înjghebeze avionul. Întâi şi-ntâi a venit rombul ăla din faţă, am început să montăm coloana vertebrală, pe urmă partea din spate, patina. Am început să-l închegăm. Pe la sfârşitul lui aprilie, pe la începutul lui mai 1910 avionul era gata, da’ nu ne venise motorul. Motorul a venit foarte târziu din Franţa, nu ştiu din ce cauză. Era un motor Gnôme rotativ, cu 7 cilindri, de 50 de cai putere. Şi am montat motorul la avion, am făcut întâi proba acolo, în Arsenal, că s-adunase tot Arsenalul când am dat drumul la motor… la vâjâitul acela care se făcea…
Pe urmă l-am demontat, l-am suit într-un vagon de cale ferată şi l-am dus la Cotroceni, la Aerostaţie. Acolo era un hangar mare unde se umflau baloanele captive în care se urcau pentru observaţie. L-am montat întâi jos, unde era o groapă mare, adâncă de vreo 4 m. Vlaicu a cumpărat scânduri, a făcut la suprafaţă o platformă şi acolo, pe platforma aia am montat [avionul].
Şi pe urmă au început zborurile. A început cu el să facă rulaj pe câmp, dar ba se defecta una, ba alta, până când l-am pus la punct… După aceea, într-o zi, pe 15 iulie, venise foarte multă lume, printre care prinţul Carol care era însoţit de profesorul său Murgoci, [prinţul] Niculae, [prinţesele] Elisabeta şi Mărioara, amândouă cu trăsura. Şi când şi-a luat zborul, fie că de emoţie, poate frica de necunoscut – până atuncea făcuse el zboruri, aşa, la mică înălţime: un metru, nu ştiu ce – atunci s-a ridicat la vreo 20 de metri înălţime, aproape la vertical. Când a văzut el că se duce la vertical, a oprit motorul. Avionul a alunecat pe partea dreaptă şi a căzut şi s-a rupt. Am dat fuga când am văzut chestia asta, m-a luat Carol cu maşina lui şi ne-am dus şi l-am scos de sub aripi. Când am ridicat aripa să-l scot de sub avion l-am întrebat: “Ai păţit ceva, Vlaicule?” “N-am păţit nimic, doar mi-a făcut o cucă în cap” – el vorbea ardeleneşte – mi-a făcut doar o cucă în cap, dar nu-i nimica. În două săptămâni [avionul] va fi gata…”, pentru că el avusese grijă să-şi facă piese de rezervă, că se aştepta că are să se mai strice ceva.
Pe urmă ne-am dus la Arsenal cu trenul, l-am refăcut iar în atelierul ăla şi pe urmă am venit înapoi, la Cotroceni. De-atunci au început zborurile, de-atunci nu s-a mai întâmplat nimic cu el. Se ducea până la forturi, venea înapoi, ateriza şi iar se ducea, iar venea înapoi, spre Chitila… zboruri împrejur, aşa, în apropiere. El nu cunoştea aşa bine Bucureştiul.
A început zborurile şi a exersat şi a deprins bine pilotajul avionului. La Cotroceni era şi prinţul Bibescu, avea un hangar alături de hangarul Aerostaţiei. Avea un aparat Blériot. Erau puţine aparate pe vremea aia. Avionul lui Vlaicu a fost al doilea, al treilea. Şi a început o întrecere amicală. Farman-ul era mai greoi, Blériot-ul era mai mic. Farman-ul zbura mai încet, era o hardughie mare, ca o magazie. Blériot-ul avea motor mic, de 30-35 de cai putere.
Avionul lui Vlaicu avea motor bun şi zbura mai repede. Aurel Vlaicu i-a întrecut pe toţi. Aparatul lui era mai bun!”

Puisorii


Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare adâncit într-o odihnă neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în depărtări, miriştile scânteiază singuratice, ca nişte ţesături de fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, până în adânc, din lumina asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul.
În aer, un popor întreg de rândunele se pregăteşte de plecare; s-au adunat rând pe rând de prin părţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, străbat văzduhul ca nişte săgeţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasă deasupra lui, ca o perdea, apoi, răzleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se, rătăcesc prin frunzişul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bătaia lină a aripilor. De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulţimea paserilor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare, şi stolul întreg năvăleşte la luptă. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rândunelele, vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămîne însă limpede, şi dânsele se întorc obosite de se înşiră pe vârful şurelor de paie…
Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină.Îi căpătase dar de la mămuca lui.
De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: „Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!”
Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi.
Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!…
Păsărelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel şi s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărţit o clipă din stol, au atins uşor streaşină casei, apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă.

Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă şi porni încet să lunece spre asfinţit.
Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adânc, apoi duse mânuşiţele la ochi şi începu să plângă.
Maică-sa aruncă furca şi veni în fugă de-l luă în braţe; în cuvinte dezmierdătoare îl întrebă ce are.
Copilul nici nu poate vorbi de atâta năvală de lacrămi. Întinde mâna spre cer, îi arată stolul care lunecă în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti:
— Puişorii ….
Mama îl strînge la sân şi îl săruta cu drag:
— Nu plânge, puiul mamei, au să se-ntoarcă înapoi… la primăvară …
Copilaşul se linişteşte; punând mânuşiţa deasupra ochilor, ca mămucă-sa, privesc împreună stolul pe zarea depărtată a cerului.
Şi lumina slabă a duiosului asfinţit de toamnă le îneacă ochii înrouraţi acum la amândoi.

Poiana Narciselor, cea mai mare rezervaţie naturală de narcise din Europa

La 60 de kilometri distanţă de Braşov, se întinde o pajişte mare, pe care cresc în fiecare an minunatele narcise. Puţine flori au un parfum atât de senzual şi pronunţat ca al narciselor. Natura şi-a desăvârşit creaţia în satul braşovean Vad, în Poiana Narciselor. Zona este arie protejată de interes naţional, iar culesul frumoaselor narcise este interzis prin lege. În fiecare an, la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, aici se organizează Festivalul Narciselor, un festival de etnologie şi folclor şi o mare sărbătoare a sătenilor.





  • Narcise protejate prin lege

Rezervaţia naturală Dumbrava Vadului, cunoscută cel mai adesea sub numele de Poiana Narciselor sau Poiana Vadului, cum îi spun localnicii, este cea mai mare rezervaţie naturală de profil din Europa, întinsă pe o suprafaţă de 400 de hectare.
O minunăţie a naturii am putea spune, un loc de o frumuseţe aparte, în care natura ne-a dăruit puritatea acestei flori gingaşe. Rezervaţia se află la marginea satului Vad, comuna Şercaia, judeţul Braşov.



Dumbrava Vadului este situată în partea central-vestică a judeţului Braşov, la 3 kilometri spre sud-vest de satul Vad şi este străbătută de drumul comunal DC65 (şosea asfaltată). Drumul care duce spre Poiana Narciselor este DN1, de la Braşov către Făgăraş. Ajunşi în comuna Şercaia, de care aparţine satul Vad, se desprindeşoseaua către Râşnov-Predeal. Urmaţi acest drum până în satul Vad, iar de acolo pe un  drum local de 3 kilometri veţi ajunge la splendida rezervaţie naturală cu narcise.

Acest loc magnific acoperit cu pădure de stejar găzduieşte pe cele 400 de hectare ale sale poieni de flori care îţi iau privirea, narcise protejate prin lege. Narcise cât vezi cu ochii, lăsate să crească liber în toată splendoarea lor. Fiind rezervaţie naturală, însă, nu ai voie să le culegi.
Termenul de narcisă vine de la mitul frumosului tânăr Narcis din mitologia greacă,care s-ar fi îndrăgostit de chipul său. Legenda spune că floarea a apărut la moartea sa, chiar pe mormântul său.

  • Coprinele de la Vad

Creşterea narciselor a fost favorizată în primul rând de solul podzolic cu urme de mlaştină şi umbre slabe ale arborilor. Milioane de narcise înfloresc, în special în luna mai a fiecărui an, în unele locuri depăşind chiar şi 150 de fire pe metrul pătrat.Localnicii le-au numit coprine şi se mândresc cu locul acesta cu care le-a înzestrat Dumnezeu satul.
Frumuseţea locului a atras mii de turişti şi nu numai. Dumbrava Vadului a constituitun minunat decor al unui episod al filmului artistic românesc Neamul Şoimăreştilor, ecranizare a romanului cu acelaşi nume scris de Mihail Sadoveanu.

An de an, în Poiana Narciselor se organizează Festivalul Narciselor, o zi de sărbătoare mare pentru localnici. Festivalul de etnologie şi folclor are loc la marea sărbătoare a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, pe 21 mai, unde tradiţiile transilvănene şi preparate culinare pe măsură pot fi admirate şi gustate în cadrul evenimentului. Tinerii din Valea Homorodului, îmbrăcaţi în port popular, se îndreaptă spre această poiană pentru a participa la tradiţionalele întreceri cu tinerii din sateleşi judeţele învecinate.

Festivalul Narciselor este un prilej cu totul aparte de a evidenţia frumuseţea dansului, a cântecului, portului şi obiceiurilor populare din zonă, într-un cadru excelent şi deosebit în care narcisele sunt cele care însufleţesc şi mai mult festivalul.
Din păcate, în ultimii ani pajiştea de narcise a fost vandalizată şi culeasă în mod abuziv, restrângându-şi aria de apariţie, deşi narcisa care creşte aici este protejată prin lege. Cu toate acestea, locul a rămas unul deosebit, în care narcisele cresc în toată splendoarea lor.


Autor: Ecaterina Pop

Lectia

 de Lev Tolstoi


Leul,măgarul și vulpea s-au dus la vânătoare.Au prins mult vânat și leul a poruncit măgarului să facă împărțeala.
Măgarul a împărțit totul în trei părți egale și a spus:
– Poftim ,fiecare să ia o grămadă!
Leul s-a mâniat și l-a mâncat pe măgar.I-a poruncit apoi vulpii să facă împărțeala prăzii.
Cumătra a adunat aproape tot într-o grămadă pentru leu, iar pentru ea a lăsat aproape nimic.
Leul i-a spus:
– Bravo ție! Așa se face împărțeală corectă! De unde ai învățat să împarți așa bine?
-De la măgar ! i-a răspuns vulpea.

MORALA :
Cine-mparte parte-și face!
Spaima trece primejdia rea !

Mi s-a terminat caietul

de M. Sintimbreanu

Ia te uita! S-a terminat…şi doar alaltăieri l-am cumpărat?!
Uimirea băieţelului  era neprefăcută. Nu, nu era unul din aceia care pitesc caietul în ghiozdan şi zic cu nevinovăţie:
— Mi s-a terminat caietul, domnule învăţător. N-am putut scrie tema, N-am avut pe ce…    
Caietul cu pricina se isprăvise, cu adevărat! Ciudat însă: s-a împuţinat — ce zic eu? — s-a topit, da, acesta era cuvântul potrivit, s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese din el decât o pojghiţă de caiet, la umbra celor două coperţi… Toate celelalte file şi-au luat zborul, smulse parcă de un vânt ciudat… La ceilalţi copii foile caietului nu zboară, nu mor, nu se topesc văzând cu ochii. Atunci ce s-a intâmplat cu acest caiet? Ce rău ascuns i-a împuţinat foile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu orice preţ. Dacă e o molima necunoscută până acum., şi ea se întinde şi molipseşte toate caietele din clasa , din toată şcoala, din toate şcolile?
Aşa mă frământam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamaţia băiatului.
Caietul se terminase, nu încăpea îndoială. Mă uitam la coperţile uscate, ca nişte aripi jumulite, fară puteri…
Şi, în timp ce căutam să dezleg misterul, auzii chiar lîngă mine un clinchet de bicicletă Am tresărit.
-Cine a intrat cu bicicleta în clasă?
-Eu.
Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu pătrăţele, exact ca cele din caietul ce-l aveam în mână.
— Mă plimb de alaltăieri, continuă foaia. Şi nu sunt singură, căci n-am plecat la o plimbare oarecare, ci într-o adevărată cursă de ciclişti. Sunt însă singura care am mai rămas pe drum. Poate pentru că roata din faţă e niţel în „opt" şi n-am nici şa. A uitat băieţaşul să mi-o deseneze. Dar nu-i nimic… Noi, foile de hârtie, putem pedala şi aşa. Priviţi, am încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată…

„Aşadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stăpânului," îmi ziceam, încercînd să-mi dau seama cam câte biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru când, deodată, un zbârnâit ce cobora şi se ingroşa, îmi îndreptă cercetările în altă direcţie. Spre tavan. Era un avion.
- Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?!
- De aici am plecat, aici mă întorc. Acesta e aerodromul meu obişnuit. Priviţi ce aripi am, ce fuzelaj, ce coadă… Vă place zborul meu lin, elegant? Dar câtă străduinţă a trebuit din partea constructorului, nu mă întrebaţi!? Câte modele şi câte zboruri de încercare! … Aproape că i s-a terminat caietul. Dar mi se pare că vă deranjez cu zbîrnîitul meu. Văd că sunteţi îngândurat…
- Da. Fac o socoteală, am răspuns. Caietul a avut alaltăieri 50 de file. Cinci-şase biciclete, cinci-şase aeromodele fac cel mult o duzină de foi… în vânt, ca să zic aşa. Dar unde or fi pierit celelalte?
În aceeaşi clipă, cineva sună din corn, aşa cum sunau altădată poştaşii.
— Poşta?
— Da, o poştă demodată. Sunt un bileţel care îşi caută adresa. Am plecat din caiet ,,F.F. urgent", conţinâd câteva rânduleţe, dar m-am împotmolit. Am ajuns la un punct mort. Catedră îi  zice.
„Iată, deci, cum se împarte vina," cugetam, continuând să adun în minte filele descoperite, pentru a ajunge la… scădere. Dar rezultatul nu era cel din… caiet. Mai aveam şi alte foi lipsă la apel. Cum şi unde or fi pierit?
— Aici! Aici! Aici!  
Vocile veneau din coşul de hârtie.
- Ce-i cu voi acolo? Sunteţi tefere, după câte văd. N-aţi avut niciun accident… Nici de bicicletă, nici de avion, nici…
- Da. Noi avem nişte cusururi mult mai mici.
Şi atunci de ce sunteţi la coş?
- O, acesta nu e cusurul nostru. E al stăpânului nostru. E nervos. Cum se iveşte o mică, o neînsemnată greşeală — şi din grabă face nenumărate asemenea greşeli — ne rupe. Rupe la fiecare temă cinci-şase foi. Priviţi… Trebuia să scrie cuvîntul „există”. Pe prima foaie a scris „ezisiă”, pe a doua „eczislă”, apoi „ecgzislă”, apoi „esiestă”. De abia pe urmă s-a gândit… să se gândească mai bine.


Ajunsesem la capăt. Dădusem aproape de urma întregului caiet.
- Ei, ce faci? De ce stai?
Aştept încă trei foi. Nu ies la socoteală…
- Cum de nu? Noi sîntem.
— Bine, dar voi sunteţi albe, nepătate, neîndoite! De ce nu
sunteţi în caiet?  
- Pentru că ne-am desprins singure. Aşa se întîmplă întotdeauna într-un caiet cu file rupte. Unele se. desprind de la sine.
- Şi ce să fac cu voi? Să vă aşez la loc, în caiet?
- A, nu, răspunseră într-un glas cele trei .foi. Folosiţi-ne dumneavoastră. Scrieţi despre năravul acestor şcolari! Caietul acesta s-a terminat tot. Măcar să se termine cu folos… să nu se mai întâmple.
 Acum mă dumirisem. Mai lipseau doar două foi. Întîrziau să se ivească, şi tocmai mă gîndeam, oarecum plictisit de toată povestea, să întrerup cercetările, când am auzit o voce;
Cele trei foi aveau dreptate. M-am aşternut pe scris. Acum povestea este gata şi, după cum vedeţi, are exact trei foi…

8 iunie – Ziua Mondiala a Oceanelor


Ziua mondială a oceanelor, sărbătorită în fiecare an la 8 iunie, are rolul de a reaminti importanța pe care o au oceanele lumii în ceea ce privește influența asupra planetei și a speciei umane.


Această zi a fost inițiată la 8 iunie 1992, la Summitul Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro. Ca urmare a unei Rezoluții adoptate de Adunarea Generală a ONU în decembrie 2008, Ziua mondială a oceanelor este recunoscută oficial de ONU, urmând a fi sărbătorită în fiecare an la 8 iunie.
Cu fiecare ediție, un număr tot mai mare de țări și organizații marchează această zi, promovând ocrotirea oceanelor de pe planeta noastră, și totodată, legătura noastră directă sau indirectă cu acestea.

Din cauza provocărilor enorme cu care se confruntă acest imens sistem ecologic, a devenit necesar ca întreaga populație a planetei să ia măsuri pentru a proteja oceanele, pentru generațiile prezente și viitoare. Poluarea globală și pescuitul în exces au dus la scăderea drastică a populației majorității speciilor marine.
Marea diversitate de viață a oceanelor oferă cea mai mare cantitate din oxigenul pe care îl respirăm, o mare parte din alimentele cu care ne hrănim, resurse pentru medicamente și alte elemente esențiale, de care avem nevoie pentru a supraviețui. Oceanele conțin aproape 200.000 de specii identificate, dar numărul lor real poate ajunge la milioane de specii, potrivit site-ului ONU dedicat acestei zile.

Fabien Cousteau, nepotul celebrului explorator Jacques Cousteau, spunea că "95% din oceane nu sunt cartografiate, suprafața Lunii fiind mai cunoscută decât lumea apelor de pe Pământ".
Fie că locuim pe țărm sau nu, putem organiza și participa cu toții la evenimente care au ca scop ocrotirea oceanelor.
Deși apele oceanice nu reprezintă decât o miime din volumul total al planetei și cinci miimi din masa ei, ele acoperă o suprafață de 361 milioane de kmp, adică aproape de două ori și jumătate suprafața continentelor. Terra este deci pe drept numită ''planeta albastră'', iar oceanele joacă în viața ei un rol capital. Oceanul Planetar conține cea mai mare parte a hidrosferei, care echivalează cu 1.340 milioane kmc de apă (97,1 % din volumul hidrosferei), urmează apoi ghețarii și zăpezile permanente (1,7%), cea subterană (1,2%).

Documentare-Daniela Dumitrescu;
 editor: Irina Andreea Cristea

Legenda florii soarelui

Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.




La urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.

Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un blestem. Cum se făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o dezmetică în urmă şi zicea tânguios:
“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.”



Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:
“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”



Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod. În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.

Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.

Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.

Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere. De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.



5 iunie - Ziua Învăţătorului


Este data de naștere a dascălului Gheorghe Lazăr, întemeietorul învățământului modern românesc



Pe 5 iunie, se sărbătoreşte Ziua Învățătorului, care coincide cu data de naştere a dascălului Gheorghe Lazăr, întemeietorul învățământului modern românesc (5 iunie 1779 — 17 septembrie 1823).
Gheorghe Lazăr, născut la Avrig, este considerat fondatorul învățământului în limba națională din Țara Românească. În 1818, a înființat în București prima școală cu predare în limba română, Şcoala de la Sfântul Sava.
Ziua Învățătorului este sărbătorită în toate unitățile de învățământ de stat, particulare și confesionale din sistemul românesc, iar Ministerul Educației și alte instituții abilitate ale statului acordă premii, distincții, medalii și titluri onorifice cadrelor didactice și elevilor, pentru merite deosebite.
De asemenea, în toate unitățile de învățământ au loc manifestări menite să pună în valoare tradiția și împlinirile școlii românești.
Instituirea aceste zile a învăţătorului a fost aprobată în 9 octombrie 2007 de Parlament şi apoi prin Legea nr. 289 din 29 octombrie 2007. Manifestarea are caracter educațional, național, apolitic și cultural.
Datele de 5 octombrie (Ziua Mondială a Educației) și 5 iunie (Ziua Învățătorului) au fost introduse și marcate distinct în structura anului școlar 2013-2014, conform unei decizii luate, la 3 iunie 2013, de ministrul Educației Naționale, Remus Pricopie, și de cei doi lideri ai sindicatelor din învățământul preuniversitar, Simion Hăncescu (Federația Sindicatelor Libere din Învățământ) și Marius Nistor (Federația Sindicatelor din Educație ”Spiru Haret”).
De asemenea, structura anului școlar 2014-2015 prevede ca, pe 5 octombrie (Ziua Mondială a Educației) și pe 5 iunie (Ziua Învățătorului), unitățile de învățământ și inspectoratele școlare să desfășoare manifestări specifice, conform planificărilor existente la nivelul fiecărei unități de învățământ preuniversitar.

Ziua Învăţătorului a fost instituită ca manifestare festivă educaţională, cu caracter naţional, apolitic si cultural, anual, pe data de 5 iunie, conform Legii 289/2007, aprobate de Parlament.
inceput-an-scolar-2011_scgen16tm_1920x1080_liviudumitru1-820x300Ziua Învăţătorului este cea mai veche sărbătoare laică, fiind datată iniţial pe 30 iunie deoarece la această dată, în anul 1927, Tribunalul Ilfov a autentificat statutul Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România, prin care se oficializa şi finaliza atunci manifestarea solidarităţii între cadrele didactice la nivelul României Mari.
În perioada interbelică sediul Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România s afla în Bucureşti pe strada Sfinţii Apostoli. Datorită acestui fapt de atunci cadrele didactice din România s-au simţit onorate să fie serbate în fiecare an chiar de ziua Apostolilor. Şi poate că nimic nu e întâmplător pentru că astăzi să fi dascăl este cu adevărat o misiune de apostolat, iar în 1923, la un congres al lor, învăţătorii au fost numiţi „cei bogaţi în lipsuri, în îndatoriri şi iubire de moşie”.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...