-
text adaptat –
A fost odată o
împărăteasă frumoasă şi bună. Într-o iarnă, pe când cosea ea liniştită,
aruncându-şi ochii pe fereastră şi văzând ninsoarea, din neatenţie se înţepă.
Ca să-şi liniştească durerea se gândi: „Ce n-aş da să o fetiţă cu pielea albă
ca zăpada, cu buzele roşii ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!"
Şi aşa a fost. Dar după
ce se născu fetiţa, pe care o numiră Albă-ca-Zăpada, mama ei muri, iar
împăratul îşi luă altă soţie. Şi era şi împărăteasa aceasta frumoasă, dar
trufaşă şi fără suflet.
Având maştera o oglindă
fermecată, de câte ori se uita în ea, întreba: „Oglindă, oglinjoară, cine e cea
mai frumoasă din ţară?" Oglinda îi răspundea că nimeni n-o întrece în
frumuseţe. Într-o zi, pe când copila avea cam cincisprezece ani, oglinda îi
răspunse împărătesei: „Frumoasă eşti, crăiasă, atâta de frumoasă, dar
Albă-ca-Zăpada e mult mai luminoasă."
De invidie, împărăteasa
îi ceru unui vânător s-o ia pe fată, s-o ducă în pădure, s-o omoare, şi ca dovadă
că i-a împlinit porunca, să-i ducă inima fetei.
Ajungând în pădure,
copila îi ceru îndurare vânătorului, iar acesta, făcându-i-se milă, îi cruţă
viaţa, iar împărătesei îi duse inima unei căprioare pe care tocmai o găsi pe
acolo.
Rămasă singură în codrul
pustiu, Albă-ca-Zăpada rătăci ziua întreagă până-n amurg, când dădu de o
căsuţă. În căsuţă toate lucrurile erau mititele, dar curate şi bine orânduite.
Sărmana fată ciuguli câte ceva din mâncare, apoi se culcă în cel mai mic
pătucean şi adormi.
Când veniră cei şapte
pitici de la lucru, căci a lor era căsuţa, se tot minunau: „Cine a stat pe
scăunelul meu?" „Cine s-a culcat în patul meu?" „Cine a mâncat din
farfurioara mea?" „Cine a băut din păhărelul meu?"
În zori, când se trezi,
Albă-ca-Zăpada le povesti necazurile ei, iar piticii o rugară să rămână în
căsuţa lor şi să le facă de mâncare şi curăţenie. Piticii o primiră cu bucurie.
Între timp, maştera luă
iar oglinda şi întrebând-o cine e cea mai frumoasă, oglinda îi răspunse că
Albă-ca-Zăpada e în căsuţa piticilor şi că e mult mai frumoasă decât ea.
Împărăteasa, mânioasă,
luă înfăţişarea unei bătrâne negustorese şi o încântă pe fată să cumpere o
cingătoare şi, când îi strânse mijlocul, îi tăie răsuflarea, de o lăsă ca şi
moartă.
Când veniră piticii, se
speriară, o ridicară pe Albă-ca-Zăpada de jos, îi tăiară cingătoarea, iar fata
îşi reveni.
După un timp, oglinda îi
dădu iar de ştire împărătesei că fata trăieşte. Atunci maştera îşi schimbă iar
înfăţişarea şi, luând cu ea un pieptene otrăvit, o momi cu vorbe dulci şi îi
prinse pieptenele în păr.
Când veniră piticii şi o
găsiră zăcând, îi luară pieptenele din păr şi fata îşi
reveni.
Aflând haina de
împărăteasă că Albă-ca-Zăpada trăieşte, clocoti de mânie. Închipui un măr,
verde pe o parte şi roşu pe alta, otrăvit pe partea roşie. Când ajunse la casa
piticilor, ca să-i risipească fetei neîncrederea, maştera muşcă din partea
nerumenită a mărului. Fata nu apucă să înghită decât o îmbucătură şi căzu fără
suflare.
În fapt de seară, cei
şapte pitici o găsiră pe Albă-ca-Zăpada moartă. Plânseră cu mare jale şi nu se
îndurară s-o îngroape, ci îi făcură un sicriu din cleştar, în care o aşezară cu
grijă. Trecând pe acolo un prinţ şi văzând-o pe Albă-ca-Zăpada, se simţi
cuprins de frumuseţea ei ca de o vrajă şi îi rugă pe pitici să-i dea lui
sicriul cu fata moartă. Piticii se îndurară de rugăminţile lui. Unul dintre
slujitorii care purtau preţioasa povară se împiedică şi din zdruncinătură sări
bucăţica de măr din gâtul Albei-ca-Zăpada, iar ea învie.
Şi aşa, prinţul o duse
pe Albă-ca-Zăpada la castelul său, înconjuraţi de alaiul bucuros al piticilor.
Şi se făcu o nuntă ca-n poveşti, iar Albă-ca-Zăpada şi prinţul trăiră mulţi ani
fericiţi.
Maştera, de ciudă, îşi
luă lumea în cap şi se pierdu în codru.
-------------------------
Varianta audio : https://www.youtube.com/watch?v=2bqYZOOxmWE
