Scurta istorie a bradului de Craciun

De-a lungul secolelor, sărbătoarea Crăciunului a umplut sufletele a milioane de oameni, mai ales copii, care păstrează, în fiecare an, amintirea clinchetului de clopoţei din seara de Ajun, a frânturilor de colinde amestecate cu viforul ninsorilor şi a împodobirii bradului, în aşteptarea darurilor aduse de Moş Crăciun. Sărbătoarea încărcată de tradiţii şi simboluri este însoţită de mireasma proaspătă a cetinei de conifere, bradul devenind cel mai important pom în ritualul de Crăciun.

Legenda spune că, odinioară, toţi copacii îşi păstrau frunzele la venirea iernii. Dintre aceştia, numai bradul a rămas, până în prezent, verde la venirea anotimpului rece.

Legenda spune că în preajma iernii, o mică pasăre nu a mai putut să plece spre ţările calde, întrucât avea o aripă ruptă. Tremurând de frig, pasărea a încercat să se adăpostească în frunzişul unui stejar şi a unui ulm stufos, dar ambii copaci au refuzat-o, de teamă că le va mânca fructele. Disperată, aceasta s-a culcat în zăpadă, aşteptând să moară. Deodată a auzit chemarea unui brad, care îi promitea ocrotire. Astfel, pasărea a fost salvată.

Dar, în seara de Crăciun, un vânt teribil a suflat cu putere peste pădure şi toţi copacii şi-au pierdut frunzele, în afară de bradul cel generos, pe care Dumnezeu l-a răsplătit pentru gestul de bunăvoinţă şi i-a păstrat frunzişul verde, oricât de aspre au fost vicisitudinile iernilor care au umat.

O altă legendă, din nordul Europei, povesteşte că, odată, în vremi foarte îndepărtate, au pornit la drum lung trei virtuţi surori (Speranţa, Iubirea şi Credinţa), căutând copacul care să le reprezinte: înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După îndelungi căutări, surorile călătoare au găsit bradul, pe care l-au iluminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit de Crăciun.

Bradul este considerat un arbore sfânt pentru că vârful său se îndreaptă spre înaltul cerului dumnezeiesc, iar ramurile sale rămân permanent verzi, amintind de viaţa veşnică.

Datina folosirii bradului de Crăciun a fost preluată de la romanii antici, care îşi împodobeau locuinţele cu un brad sau cu crenguţe de brad în timpul serbărilor.

Până în secolul XII, brazii de Crăciun nu erau împodobiţi. Localnicii îi atârnau de tavan cu vârful în jos, obicei pe care nimeni nu l-a putut explica. A urmat apoi o lungă perioadă în care se foloseau crenguţe de brad pentru împodobirea caselor.

Primul brad, în Lituania Evului Mediu

Primul brad împodobit a apărut la Riga, în Lituania, în anul 1510. În anul 1521 prinţesa Hélene de Mecklenburg a adus la Paris obiceiul împodobirii bradului, după ce s-a căsătorit cu ducele de Orleans.

Spre desfătarea colectivităţii, în anul 1605 a fost înălţat primul brad de Crăciun într-o piaţă publică din Strassburg, împodobit numai cu mere roşii. În acelaşi an, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesian împodobeşte primul brad, aşa cum îl vedem şi în prezent. Globurile confecţionate din sticlă argintată de Thuringia au apărut abia în anul 1878 şi au fost rapid generalizate la toate popoarele creştine din lume.

În Anglia, bradul de Crăciun a apărut, prima dată, în anul 1841, când prinţul Albert (de origine germană) a dăruit un brad soţiei sale, celebra regină Victoria, şi l-a instalat în castelul Windsor. În vârful bradului era instalat un înger înlocuit, ulterior, cu o stea, pentru a aminti de steaua văzută de cei trei magi veniţi de la răsărit. Acest obicei s-a răspândit cu repeziciune în clasa mijlocie şi în casele muncitorilor englezi, atât din metropolă, cât şi din colonii.

„Strămoşul“ instalaţiilor moderne din 1882

După patentarea becului electric, în anul 1882, de către Thomas Edison, Eduard Johnson, un prieten al acestuia, a realizat prima împodobire a bradului de Crăciun cu beculeţe colorate care au înlocuit lumânările.

Bradul de Crăciun a ajuns în Statele Unite, în anul 1749, odată cu coloniştii germani stabiliţi în Pennsylvania şi cu mercenarii plătiţi să lupte în Războiul de Secesiune. În anul 1804, soldaţii din Fort Dearborn au tăiat brazi din pădure cu care şi-au decorat bărăcile în timpul sărbătorilor de iarnă, dedicate naşterii Mântuitorului.

Se consemnează în istoria americană că sărbătoarea Crăciunului cu împodobirea bradului a fost legalizată pentru prima dată în statul Alabama, în anul 1836.

Tot din secolul XIX s-a păstrat tradiţia, iniţiată de un cofetar din statul Indiana (SUA), care propunea folosirea unor acadele în formă de baston alb, simbolizând puritatea şi existenţa fără de păcate a lui Iisus. Ulterior, s-au adăugat trei dungi roşii, pentru a simboliza Sfânta Treime şi durerea suferită de Hristos pe cruce, O altă dungă roşie, mai lată, va reprezenta sângele vărsat de Iisus pentru întreaga omenire.

Istoricii americani au consemnat că obiceiul împodobirii bradului a ajuns şi la Casa Albă din Washington, în anul 1880, dar ulterior, a fost interzis de preşedintele Theodore Roosevelt, motivând pericolul unui incendiu şi necesitatea protejării mediului. După o anumită perioadă, tradiţia ornării bradului a fost reluată în anul 1923 şi este păstrată până în prezent, cu tot fastul cuvenit.

Începând din anul 1930, brazi de mari dimensiuni au fost amplasaţi în pieţe sau locuri publice, iar cei artificiali au apărut după anii 1970.

Primul brad românesc la curtea regelui Carol I

Primul brad care a fost împodobit la sărbătorile Crăciunului a fost văzut la palatul principelui Carol I de Hohenzollern, după venirea în Principatele Române, în anul 1866. În noaptea de Crăciun, prinţii şi prinţesele invitate la palat împodobeau bradul, cântând în versiunea germană:

„O, Tannenbaum, o, Tannebaum,

Wir grun sind deine Blatter !“

De atunci, poporul român nu şi-a putut imagina sărbătoarea Crăciunului fără bradul împodobit în casă, în curte sau într-un spaţiu public, frecventat mult de locuitori. Împodobirea devine cel mai plăcut moment pentru toţi membrii familiei, îndeosebi pentru copii, care aşteaptă cu nerăbdare venirea lui Moş Crăciun. Toţi copiii îşi imaginează drumul parcurs de Moş Crăciun, într-o sanie trasă de reni, parcurgând spre ei drumul din nordul Finlandei (localitatea Ravaniemi, unde este locuinţa moşului).

Ritualurile legate de serbările Crăciunului diferă, de la o zonă la alta, în funcţie de tradiţiile moştenite din generaţie în generaţie.

În unele zone, membrii familiei se adună în seara de Crăciun, în jurul bradului, iar cel mai vârstnic desface sacul cu daruri şi înmânează fiecăruia cadourile meritate, începând cu copiii. Există şi obiceiul ca toţi membrii familiei să stea în jurul mesei, iar în faţa fiecăruia, pe masă, să fie câte un brad mic, alături de cadourile cuvenite.

Bradul, gata ornat, este încărcat cu mere roşii, nuci poleite, dulciuri, figurine, jucării, conuri aurite, globuri din sticlă argintată, beteală, panglici colorate, ghirlande.

Bradul, tovarăş în momentele cruciale ale vieţii

Nu întâmplător, bradul a fost inclus în toate evenimentele importante ale vieţii, de la naştere până la moarte.

Într-un obicei tradiţional, copilul primea, la naştere, un brăduţ adus din pădure, care se sădea în curte. Din acel moment, acest brad va deveni protectorul micuţului şi îl va apăra de toate cele rele în cursul vieţii. Mai târziu, adolescentul şi adultul vor veni frecvent lângă bradul-frate care va prelua, asupra sa, boala, depresia psihică şi chiar nenorocirile celui care îi cere ajutorul. În aceste întâlniri, bradul îşi va încărca „fratele“ cu energie şi îi va îndepărta orice necaz sau şoc psiho-emoţional.

La nuntă există obiceiul ornării unui brad cu fructe şi hârtii colorate, în jurul lui fiind organizată o mică petrecere, în care se fac urări de viaţă lungă mirilor şi naşilor.

La moartea unui tânăr încă necăsătorit se mai păstrează şi astăzi ritualul împodobirii unui brad (eventual chiar bradul-frate dăruit la naştere), care se pune pe mormântul celui decedat, pentru a trece împreună în lumea de apoi. În cazul când murea un localnic, plecat departe de casă, se obişnuia o procesiune specială de înmormântare, în care sicriul ce se îngropa avea, în interior, un brad în locul celui dispărut.

Un alt obicei, frecvent în zonele de deal şi de munte constă din punerea unor ramuri de brad la coama casei în construcţie sau chiar la hăţurile cailor şi la căruţele care transportau lemnul. Această măsură are la bază credinţa că în noua casă va fi linişte, veselie şi mari bucurii. Chiar şi în livada din jurul casei, bradul sădit de omul gospodar va face pământul mai mănos, iar livada se va încărca cu roade bogate în fiecare an.

Rolul ocrotitor al bradului în viaţa omului este bine ilustrat în obiceiul păstrat în obcinile Bucovinei. În fiecare primăvară ciobanii fac un foc mare, peste care pun cetină de brad, iar prin fumul care se formează trec toate oile din stână, pentru a fi ferite de primejdii în deplasările pe munte din timpul verii.

Bucuria colectivă se manifestă atunci când bradul de Crăciun este instalat într-un loc public, unde este admirat de toţi vizitatorii. Bucureştenii se pot mândri, în acest an, cu cea mai mare instalaţie de forma unui brad din Europa, amplasată în Piaţa Unirii. Bradul are înălţimea de 76 de metri, (echivalentul unei clădiri cu 25 de etaje), o bază de 38 de metri şi o greutate de 290 de tone. Frumuseţea acestui brad este asigurată de cele 2,4 milioane de beculeţe în diferite culori.

Utilizări în fitoterapie

În scopuri terapeutice, cel mai mult sunt folosiţi mugurii de brad, care se formează primăvara în vârful crenguţelor. Ciobanii culeg mugurii cu lungimea de două degete şi îi mestecă în timpul lungilor deplasări prin munţi, ca să le potolească setea şi să-i ferească de bolile pulmonare şi chiar de spiritele rele.

După ce mănâncă 5-6 muguri pe stomacul gol, cu 15-30 de minute înainte de masă, ciobanul simte împrospătarea respiraţiei, dezinfectarea gurii şi reglarea poftei de mâncare. Ajunşi în stână, fac o fiertură din muguri pe care o dau, într-o cantitate limitată, la oile slăbite pentru a le întrema.

Cetina de brad se adună în tot timpul anului, tăind ramuri tinere, lungi de 20-30 cm.

Răşina a devenit şi ea foarte preţioasă în tratarea unor boli. Aceasta se formează pe tulpină în locurile cicatrizate, după răniri sau ruperi de ramuri şi scoarţă. Datorită conţinutului foarte ridicat în uleiuri eterice, răşina are acţiuni dezinfectante, antiinflamatoare şi cicatrizante pentru care se prelucrează sub formă de tinctură, uleiuri şi unguente.

Cetina conţine o cantitate mare de răşină, iar mugurii au, în plus, ulei eteric, taninuri şi vitamine. Uleiul esenţial, extras prin antrenare cu vapori de apă timp de 4-5 ore, se află într-o cantitate destul de redusă (0,25 – 0,35 %), dar foarte valoroasă prin mirosul plăcut, balsamic şi înviorător.

Leac miracol pentru bolnavii de plămâni

În bolile de plămâni este bine cunoscut efectul mugurilor de brad de calmare a tusei şi de tămăduire a pneumoniei, pleureziei, bronşitei cronice, astmului bronşic şi tuberculozei.

Datorită acţiunii expectorante, bactericide, revulsive, antiinflamatoare şi fluidizante a secreţiilor bronhice, pădurile de brad constituie un mediu excelent de amenajare a sanatoriilor pentru refacerea sănătăţii bolnavilor cu afecţiuni respiratorii. Bolnavul aflat într-o pădure de brad beneficiază, în mod gratuit, de inhalaţii cu uleiuri volatile naturale, mai intense în timpul formării mugurilor, respectiv la sfârşitul lunii mai. În acest mediu curat şi bine încărcat cu oxigen, în care pădurea acţionează ca un filtru gigantic ce preia noxele poluante din atmosferă, se vor fortifica plămânii, căile respiratorii se vor elibera de spută, iar respiraţia va fi mai profundă şi mai uşoară.

O plimbare într-o pădure cu brazi înalţi şi viguroşi induce o stare de cutezanţă şi încredere în forţele proprii, fiind indicată persoanelor sedentare, cu temperament domol, care au nevoie de o stimulare a sistemului nervos central.

În bolile digestive, preparatele din muguri şi cetină de brad au efecte benefice, intervenind în gastroenterite, litiază biliară, colici abdominali la frig, infecţii intestinale, colite de fermentaţie, vome, diaree, balonări, parazitoze şi lipsa poftei de mâncare.

Afecţiunile renale, localizate la rinichi sau la vezica urinară, îşi găsesc leacul cu ceaiuri sau siropuri de brad, mai ales cele manifestate prin infecţii şi inflamaţii renale, cistite, nefrite, pielite, metrite sau hemoragii uterine.

Întrucât la munte vremea este mai rece şi mai umedă, apar condiţii favorabile pentru afecţiunile reumatismale şi artrozice, care îşi găsesc remediul în darurile bradului.

Reţete de sirop din muguri

Cel mai frecvent este utilizat siropul din muguri şi cetină tânără: 1 kg muguri proaspeţi se fierb timp de 15-20 minute în 2 litri de apă; după răcire se adaugă 1 kg zahăr dizolvat într-un litru de apă. Amestecul se fierbe din nou timp de 5-10 minute şi se strecoară fierbinte în sticle astupate ermetic şi păstrate la loc răcoros.

O altă reţetă se prepară într-un borcan de sticlă în care se pun, în straturi alternative, 1 kg muguri şi 1 kg zahăr sau 1 kg miere de albine, ultimul strat (de grosimea degetului), fiind de miere. Se închide borcanul ermetic şi se lasă la soare timp de 5-10 zile, până se separă siropul. Se strecoară prin stoarcere cu tifon, după care se fierbe din nou 5-10 minute şi se trage fierbinte în sticle ce se păstrează închise ermetic, la loc răcoros.

Se vor consuma zilnic câte 2-3 linguri, înainte de mese, diluate în apă plată, minerală sau ceai fierbinte, având efecte în combaterea afecţiunilor respiratorii (tuse persistentă, bronşite cronice, astm bronşic, traheită, faringită, gripă, guturai, sinuzită, tuberculoză). În plus, are efecte în redresarea valorilor scăzute ale glicemiei, reglarea activităţii nervoase, oboseală intelectuală, migrene, debilitate şi migrene la copii, stimularea digestiei în lipsa poftei de mâncare, scăderea apetitului pentru dulciuri, sterilitate la femei şi ridicarea imunităţii generale la acţiunea agenţilor externi.

Tincturile, bune împotriva tusei

Tinctura din muguri: 15 linguri muguri tocaţi mărunt se pun într-un borcan de sticlă, se adaugă 2 linguri răşină de brad şi 200 ml alcool 900 (nediluat); se închide borcanul ermetic şi se lasă la macerat timp de 10 zile. După strecurare se trece în sticluţe brune şi se consumă câte 1 linguriţă diluată în 50 ml apă, de 3-4 ori pe zi, într-o cură de 12 zile, cu efecte antiinfecţioase şi antiinflamatoare în gastroenterite, vome şi alte afecţiuni digestive.

Bune efecte au gargarismele zilnice, după diluare cu apă, precum şi masajele pe tâmple şi pe frunte în caz de migrene, ameţeli şi vertij.

Tinctura din cetină: 20 g ace proaspete tocate mărunt se pun în 200 ml alcool 700 şi se ţin la macerat timp de 14 zile; se strecoară prin presare în tifon şi se trece în sticle brune din care se consumă câte 5-10 picături pe zi în puţină apă, cu acţiune contra tusei, cistitei şi uretitei.

Tinctura din răşină: 3-4 linguri răşină se macerează timp de 3-4 zile într-un borcan cu 200 ml alcool 800.

Alte reţete din muguri şi cetină de brad

Infuzie din muguri: 2 linguri muguri se pun în 250 ml apă clocotită; se lasă să infuzeze 10-15 minute, se strecoară, se îndulceşte cu miere de albine şi se consumă câte 2-3 ceaiuri pe zi, după mesele principale, într-o cură de 3-4 săptămâni, având acţiune în bolile pulmonare (gripă, răceală), boli nervoase, renale şi digestive. Cu infuzie din muguri se fac inhalaţii timp de 5-10 minute pentru activarea circulaţiei sângelui spre cap şi pentru redarea tonusului la tenurile obosite. După inhalaţie se ţine capul acoperit încă 30 minute şi se evită frigul sau curentul timp de 3 ore.

Răşina: 20-30 g pe zi se sug pentru tratarea faringitei şi amigdalitei.

Decoct din seminţe de brad: se fierb 5 minute; se bea câte o cană la intervale de 3-5 ore pentru a combate septicemia. Se mai poate folosi sub formă de cataplasme, care se schimba la intervale de 3 ore în cursul zilei şi se ţin toată noaptea.

Decoct din cetină: 1 kg ramuri tinere la brad se fierb timp de 10-15 minute în 3 litri apă; se toarnă în apa de baie, unde se stă 15-20 minute, având efecte favorabile în boli reumatismale, dureri articulare, artrită reumatoidă, întărirea sistemului nervos, oboseală fizică şi psihică, gripe, răceli, evitarea îmbolnăvirilor uşoare şi tonifierea generală a organismului. La femei cu scurgeri vaginale (leucoree) sunt indicate spălăturile cu decoct de cetină. Pentru tenul palid sunt eficiente inhalaţiile cu decoct din cetină sau muguri (de 2 ori pe săptămână).

Unguentul de brad: se obţine din răşină, ceară de albine şi unt proaspăt; se încălzeşte pe baia de apă şi se amestecă până când se obţine o pastă omogenă, folosită în tratarea rănilor supurânde, negi, arsuri uşoare, eczeme infectate.

Fumigaţiile: se realizează prin arderea cetinei şi răşinii pe jar sau în sobă asigurând dezinfectarea şi purificarea aerului în locuinţe.

Umplerea pernelor: cetina tânără de brad se încarcă în pernele de dormit, având rol calmant şi de întărire a sistemului nervos, dând un somn liniştitor.

[ VIDEO ] Taierea porcului

Biserica  crestin-ortodoxa il sarbatoreste, in fiecare an, pe 20 decembrie, pe Sfantul Ignatie Teoforu, zi cunoscuta de noi mai mult sub numele de "Ignatul porcilor", cand multi romani, mai ales din mediul rural, in spiritul unei vechi traditii, sacrifica porcul pentru masa de Craciun si celelalte sarbatori care urmeaza pana la Sfantul Ion.

Pentru cei mai multi romani, care pastreaza cu sfintenie obiceiul taierii porcului inainte de Craciun, Ignatul este considerat sarbatoarea taierii porcului. De cu seara, oamenii isi pregatesc cu grija cateva cutite bine ascutite, o butelie de gaz sau paie, pentru parlit si niste vase in care vor pune muschi, sunca si sorici.

Se spune ca in seara de dinaintea Ignatului, porcii programati pentru taiere isi viseaza cutitul sau se viseaza cu margele rosii la gat.

La taierea efectiva a porcului, traditia spune ca femeile nu au voie sa participle nici macar sa toarne bautura in paharele barbatilor, deoarece fiind mai miloase, animalul nu poate muri. Rolul femeilor incepe de cand carnea de porc ajunge pe masa din bucatarie, gata sa fie preparata.

Iata ce povesteste Ion Creanga despre sarbatoarea taierii porcului, zi plina de simtire si traire deplina a acestui obicei pur romanesc, care lui ii aducea atata bucurie:

"La Craciun, cand taia tata porcul si-l parlea, si-l oparea, si-l invelea iute cu paie, de-l innadusa, ca sa se poata rade mai frumos, eu incalecam pe porc deasupra paielor si faceam un chef de mii de lei, stiind ca mie are sa-mi dea coada porcului s-o frig si besica s-o umplu cu graunte, s-o umflu si s-o zuraiesc dupa ce s-a usca..."

Dupa transarea si sortarea carnii, gospodina casei pregateste o masa, numita traditional "Pomana porcului", pentru toti oamenii care au ajutat la taierea porcului.

Astfel, intr-un ceaun mare, de tuci, se prajesc, din porcul proaspat sacrificat, bucatile de carne taiate din toate partile porcului: bucati de muschi, ficat, slanina, coasta, falca.

Odata cu friptura, gospodina face si o mamaliga mare, cat sa ajunga la toti mesenii si, in mijlocul mesei, pune si un castron cu muraturi. De obicei, masa se asaza afara, in fata casei, dupa ce au fost sterse si curatate toate urmele sacrificiului. Se mananca in picioare si, alaturi de mancare, se bea tuica traditionala sau tuica de cazan.

Traditia spune ca in ziua de Ignat nu este permisa nicio alta activitate, ziua intreaga trebuind dedicata doar taierii, sortarii si prepararii specialitatilor din carne de porc.

Mai trebuie adaugat si faptul ca Ignatul, ziua cand gospodarii taie porcul si-si prepara, dupa traditie, toate felurile de bucate, carnati, toba, caltabosi, racituri, pentru masa sarbatoririi "Nasterii Domnului", pica, intotdeauna, in plin post al Craciunului si Biserica noastra este, dupa cum bine stim toti, extrem de severa in privinta respectarii zilelor de post.

Aici, insa, se impune o concluzie favorabila romanilor, si anume ca uneori obiceiurile si traditiile, ca acestea de Ignat, sunt atat de puternic inradacinate in viata poporului nostru incat nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserica.

[ VIDEO ] Tradiții de Ignat

Tradiţiile și obiceiurile românești de Crăciun încă se mai păstrează în multe regiuni din România. Astfel, porcul este sacrificat cu câteva zile înaintea Crăciunului, pe 20 decembrie, de Ignat.

Încă de dimineaţă, sătenii îşi pregătesc cele necesare pentru tăierea şi pregătirea preparatelor din carne de porc. În toată agitația, cei mai fericiţi sunt copiii, căci ei vor fi urcaţi pe porcul gata pârlit şi curăţat, pentru a fi voioşi tot anul. Tot copiii au parte de bășica porcului, din care vor face o minge cu care se vor juca.

În unele sate, copiii sunt însemnaţi pe frunte cu sângele animalului, în semnul crucii, pentru a fi feriţi de boli de-a lungul anului următor. Alte obiceiuri cer ca înainte de a se începe lucrul, animalul sacrificat să fie însemnat cu o tăietură în formă de cruce la frunte şi pe spate, zicându-se: “În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”.

[ FOTO ] Povestea celor doua pietricele

[ VIDEO ] Istoria supercontinentelor in 10 minute

Continentele Terrei sunt intr-o continua miscare, o schimbare ce afecteaza atat clima, cat si chimia si biologia Pamantului. La fiecare cateva sute de milioane de ani continentele se imbina pentru a crea supercontinente care acopera intreg globul pamantesc.

Iata cum este rezumata o istorie de 4 miliarde de ani a Pamantului intr-un material video de numai 10 minute, realizat de canalul de youtube SciShow.

Mama lui Ștefan cel Mare

“Tânăra domniţă la fereastră sare.

- “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.

Apoi ea la poartă atunci a ieşit

Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:

- “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;

Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.

Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;

De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!” 

Cine era mai exact acea doamnă mare care îl îmbărbăta pe Ștefan? Odată cu valorificarea unui important lot de izvoare scrise, în primul rând, hrisoave domneşti din sec. al XV-lea, dar mai cu seamă din epoca lui Ştefan cel Mare, s-a constat că pe mama celebrului voievod o chema Maria-Oltea. După publicarea unor frumoase legende, puse în circulaţie de către Dimitrie Cantemir în „Istoria Imperiului Otoman” şi Ion Neculce în „O samă de cuvinte”, au devenit cunoscute episoade privind relaţiile dintre mamă şi fiul ei, Ştefan cel Mare. Una din aceste legende îi surprinde pe cei doi în condiţiile cele mai grele din viaţa voievodului, când Ştefan suferise o grea înfrângere la Războieni.

Este posibil ca Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan, până la urcarea în scaun, să fi fost refugiat, sau stabilit pentru un timp, în Ţara Românească, datorită înrudirii sale cu Vlad Dracul, unde nu numai a pregătit campania de luare a tronului, ci şi a întâlnit-o pe Maria-Oltea, viitoarea lui soţie. Ba mai mult, se considera că, primul nume – Maria – a fost luat spre sfârşitul vieţii, când s-a călugărit, iar cel de al doilea nume – Oltea – vine de la regiunea râului Olt (spaţiu geografic numit ulterior Oltenia). Unii istorici consideră că, mama lui Ştefan se trăgea din această regiune a Valahiei, cu atât mai mult că, în izvoarele scrise din această epocă, nu se întâlnesc femei cu asemenea nume. Din această căsnicie a unui moldovean de viţă nobilă, Bogdan, şi a unei frumoase valahe de origine socială mai modestă, Oltea, (din care cauză numele părinţilor ei nu se întâlnesc în documentele vremii), s-a născut viitorul domn al Ţării Moldovei – Ştefan cel Mare.

Conform altei opinii, care s-a profilat în ultimele decenii, mama lui Ştefan cel Mare ar fi, ca şi Bogdan al II-lea, de origine moldoveană. În această privinţă, se aduc dovezi deosebit de interesante, precum că, în zona geografică a Bacăului, Trotuşului şi a Borzeştilor, unde, conform tradiţiei, s-a născut şi a copilărit Ştefan cel Mare, în secoulul al XV-lea exista un sat numit „Olteni”. În regiunile de sud ale Moldovei, în ţinuturile Tecuci şi Galaţi se atestă o zonă geografică numită „Olteni”. Apariţia acestei zone, precum şi a satului mai sus numit, vine de la un proces de strămutare de populaţie, datat cu sec. al XIV-lea, din zona râului Olt în ţinuturile de sud ale Moldovei. Anume din această regiune se admite că provine familia Mariei şi al doilea ei nume – Oltea, adică originară din satul Olteni sau din această zonă geografică din sudul Moldovei. Ambele opinii rămân discutabile, deoarece nu s-au păstrat documentele de familie ale Mariei-Oltea şi ale fratelui ei Vlaicul, acestea arzând într-un incendiu în anul 1472.

După cum s-a văzut foarte clar din documentele şi pomelnicele mănăstireşti, Maria-Oltea, până la Bogdan, mai fusese căsătorită (iarăşi nu se cunoaşte cu cine), din care căsătorie avusese cinci copii: Ioachim, Ion, Cârstea, Maria şi Sora, mezinul fiind Ştefan, care era al şaselea. După câte se pare, acesta era unicul ei copil cu Bogdan al II-lea.
Maria trebuia să fi fost cam de aceeaşi vârstă ca şi Bogdan, adică de vreo 35 de ani, când şi-au pus la cale căsnicia, care trebuia să fi avut loc prin 1440. Se pare că ceremonia căsătoriei nu a fost oficializată, sau cel puţin nu a fost recunoscută. Este posibil Ştefan ar fi un copil bastard, de altfel, ca şi tatăl său. De aceea, pe parcursul celor doi ani cât a domnit Bogdan al II-lea (1449-1451), dar şi după aceasta, până la moartea ei în toamna anului 1464, Maria-Oltea (fie din cauza originii sale modeste, fie că mai fusese căsătorită anterior), spre deosebire de soţiile altor voievozi moldoveni, nu a fost niciodată numită „doamnă”, adică soţie de domn. Ba mai mult, nici pe piatra ei de mormânt, pusă de fiul ei, nu a fost onorată cu acest titlu voievodal. Nu s-a învrednicit Maria-Oltea nici de epitetul de „cneghină”, titlu pe care îl purtau soţiile marilor boieri.

Maria-Oltea a rămas, încă de tânără, pentru a doua oară văduvă. În 1451, a fost atacat şi omorât pe neaşteptate soţul ei, Bogdan. Ea a reuşit să fugă şi să salveze viaţa fiului ei Ştefan şi a celorlalţi copii ai ei, fiind nevoită să părăsească pentru un timp îndelungat (6 ani) Moldova. Pentru a nu se expune primejdiilor din partea rivalilor soţului ei, ea şi copiii ei au fost nevoiţi să-şi tăinuiască şederea, de aceea, până astăzi, nu se ştie sigur unde şi-au găsit refugiul. Au putut să se refugieze cu ajutorul unor boieri şi oşteni fideli în Transilvania, la curtea regelui Iancu de Hunedoara (fiind recunoscute relaţiile de prietenie ale lui Bogdan al II-lea cu regele Ungariei) sau în Ţara Românească. Cel puţin din august 1456 (după moartea lui Iancu de Hunedoara), Maria-Oltea cu ai săi era în Ţara Românească, de unde, cu ajutorul lui Vlad Ţepeş, viitorul domn Ştefan a întreprins în 1457 o amplă campanie militară, în urma căreia a luat scaunul domnesc.

Dintre rudele apropiate ale Mariei-Oltea este cunoscut doar fratele ei – Vlaicul, care, se pare, a făcut parte din sfatul domnesc a lui Bogdan al II-lea şi pe care Ştefan îl va menţiona în hrisoavele sale domneşti ca „unchiul nostru Vlaicul”. Este de presupus că rolul mamei lui Ştefan, precum şi a fratelui ei Vlaicul, în această îndrăzneaţă acţiune, a fost deosebit de mare. Mama sa a jucat un rol considerabil nu numai la educarea fiului, dar şi la pregătirea psihologică a acestuia, insuflându-i că el s-a născut fiu de domn şi trebuie să devină domn al ţării. Nu este exclus ca ea să fi jucat un rol deosebit de important în organizarea şi efectuarea acţiunilor de politică internă şi externă, în primii ani de domnie a fiului. Consolidarea puterii lui Ştefan a făcut-o cu timpul să-l scutească treptat de tutela ei, retrăgându-se, după cum se admite, în ultimii ani de viaţă la mănăstire, poate chiar călugărindu-se la Probota. Aceasta putea să se întâmple mai curând după căsătoria lui Ştefan, din 5 iunie 1463, cu Evdochia de Kiev. Ştefan, atât până la moartea tragică a tatălui său, cât mai ales după această dată, s-a aflat sub îndrumarea şi privirea aspră şi neiertătoare a mamei sale.

Deşi Ştefan a fost singurul copil la părinţi, cu toate că era de viţă nobilă, nu a crescut un copil răsfăţat şi neinstruit, ba poate chiar a fost educat cu asprime şi dragoste tăinuită de părinţi. Cum se întâmpla de cele mai dese ori în familiile domneşti, copiii erau lăsaţi în grija mamei sau a unor călugări instruiţi, deoarece ceilalţi erau preocupaţi permanent de grijile ţării, de interesele politice, erau implicaţi în ciocniri şi războaie etc. Prin participarea în aceste activităţi, a crescut mult rolul şi autoritatea mamei, şi, drept urmare – popularitatea şi influenţa ei, care, cu timpul, au devenit legendare. Cu atât mai mult că, după câte se pare, Ştefan a moştenit mai multe calităţi, dinte cele mai bune, în primul rând de la mama sa, căreia, mai mult ca probabil, nu i-a plăcut şi nici nu a vrut să cedeze în faţa cuiva, să fie răpusă, înfrântă, căci, dacă ne amintim de portretul verbal făcut voievodului de către Grigore Ureche, în „Letopiseţul Ţării Moldovei”, caracterizat ca om harnic, viteaz, priceput în treburile ţării şi iute la mânie.

Toate aceste virtuţi au fost moştenite, în mare parte, de la Maria-Oltea. Nu în zadar, legenda ne spune că, odată, pe când Ştefan suferise înfrângere într-o bătălie, veni distrus, frânt de oboseală şi necaz în faţa cetăţii Neamţului pentru a cere îndurare de la maică-sa, aflată în cetate, ca să i se deschidă porţile, el aude drept răspuns o replică tăioasă şi tulburătoare: De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu, adică ea îl recunoştea de fiu numai atunci când era viteaz şi biruitor.

În comparaţie cu mamă, tatăl său era, pesemne, un om mai blajin, mai blând şi mai moale la caracter. Aceste calităţi îl făceau să fie un rău psiholog şi l-au determinat să-i creadă pe cuvânt pe cei din anturajul său, netăinuind nimic despre sine şi despre intenţiile sale. Or, Ştefan era un om cu alte trăsături de caracter decât tatăl său, pe care le-a moştenit mai curând de la mamă, căreia îi erau proprii asemenea calităţi ca demnitatea, hotărârea, setea de dreptate, sângele rece, agerimea minţii, sprinteneala şi intuiţia în trebi. Dacă examinăm cu atenţie chipul marelui voievod, zugrăvit de călugărul Nicodim, în 1473, în „Tetraevangheliarul” dăruit mănăstirii Humor, vedem că Ştefan avea faţă rotundă, ochii albaştri şi ageri, sprâncenele groase şi arcuite, nasul drept, mustaţa plină, bălai la chip, cu pletele blonde şi ondulate, fruntea înaltă şi boltită, iar în portretul verbal făcut de Grigore Ureche, voievodul apare ca „un om nu mare de statu”. Toate acestea, se pare, au fost moştenite, de asemenea, de la mama sa, deoarece nimeni dintre predecesorii săi pe linie paternă nu au avut aceste semnalmente, în special statura joasă, ieşită din comun a voievodului.

Din tradiţia orală, Maria-Oltea ne apare ca o femeie foarte înţeleaptă şi hotărâtă, venind permanent cu sfaturi şi îndrumări dintre cele mai judicioase către fiul său Ştefan, pe care, de multe ori, l-a ajutat să ia decizii extrem de importante, să se ridice de unde cădea, să găsească putere şi îndrăzneală pentru a-i învinge de duşmani. Astfel, mama lui Ştefan este prezentă, conform tradiţiei, alături de voievod până târziu. Aşa, de exemplu, se ştie foarte bine că, deşi murise la 4 noiembrie 1464, conform tradiţiei orale perpetuate, mama voievodului era încă vie chiar şi pe la 1476 (adică după 12 ani de la moartea ei), când, după pierderea bătăliei de la Războieni, îl întâmpinase pe Ştefan la porţile cetăţii Neamţului.

Până la urmă, nu se ştie cu adevărat dacă, după luarea scaunului domnesc de către fiul ei Ştefan, Maria-Oltea a rămas la curte sau s-a călugărit în scurtă vreme. Să fi plecat în ultimii ani de viaţă după marea sa tragedie şi durere, după pierderea soţului, la vreo mănăstire, poate chiar la aceeaşi mănăstire Probota (Pobrata), unde a şi fost înmormântată? Se ştie, totuşi, că obiceiul plecării la mănăstire în ultimii ani de viaţă era destul de frecvent întâlnit în rândurile claselor stăpânitoare, a familiilor domneşti şi boiereşti în sec. XV-XVII. Acolo se retrăgeau soţul sau soţia rămas în viaţă, spre a-şi afla alinare şi linişte, şi spre a-şi petrece timpul în rugăciuni întru iertarea păcatelor. Maria-Oltea a murit la o vârstă destul de înaintată pentru acele timpuri, chiar dacă a trecut prin mari zdruncinări legate de moartea soţului ei, de pribegie şi alte dificultăţi. În spiritul vremii, a rămas fidelă soţului ei, rămânând pentru restul vieţii văduvă. Nu şi-a pierdut cumpătul după o cădere şi pierdere atât de grea, a depus toate eforturile spre a-şi vedea visul adus la îndeplinire – aducerea în tron a fiului ei Ştefan.

Legendele despre mama lui Ştefan cel Mare au început să apară încă de pe timpul când ea mai era în viaţă. Acestea au suportat mai târziu un şir de transformări, stratificări şi modificări, contaminându-se cu alte episoade şi tradiţii orale din epocă medievală, încât pe atunci când au fost aşternute pe hârtie de marii noştri cărturari Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir sau Ioan Neculce multe detalii, episoade sau şters din memorie fiind completate cu detalii inventate de povestitorul anonim. Se prea poate că, fiind retrasă la mănăstire, pentru cei mulţi, mama lui Ştefan a continuat să rămână în viaţă încă multă vreme după dispariţia ei din această lume. Pentru cei mulţi, ea continua să trăiască, să activeze, să îndrume, să încurajeze, păşind pe această cale în viaţă, nu în moarte, ci în mit, în legendă, fără să mai moară vreodată, şi, prin urmare, să nu fie fixată nici chiar data morţii de către vreun scrib al vremii. În realitate, moartea ei trebuia să producă o mare zdruncinare sufletească în inima voievodului şi, prin urmare, trebuia să producă o profundă impresie de tristeţe şi mâhnire şi asupra contemporanilor.

Se ştie că, prin anii 80 ai sec. al XV-lea, Ştefan a comandat şi a pus lespezi de mormânt cu inscripţii tuturor strămoşilor săi. Multe din aceste lespezi funerare au fost descoperite. Multă vreme nu era găsită piatra de mormânt a mamei lui Ştefan, ce părea pierdută pentru totdeauna. Totuşi, un fragment al acestei lespezi, confecţionată din marmură albă, a fost descoperită în 1904 în curtea mănăstirii Probota, fiind adusă încoace, anterior, de la biserica Sf. Nicolae din Poiană (Pobrata, Probota Veche), construită de către Ştefan cel Mare, biserică care s-a surpat printr-o masivă alunecare de teren. Lespedea are următoarea inscripţie în limba slavonă: „Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Şte[fan voievod, care a murit] în anul 6973 [1464] noiembrie 4”. Cercetările au arătat cu deplină siguranţă că lespedea a fost confecţionată şi instalată din porunca lui Ştefan. Apare întrebarea de ce cronicarul anonim nu a inclus în letopiseţ datele şi inscripţia de pe mormintele părinţilor lui Ştefan, dacă a folosit atât de minuţios inscripţiile de pe mormintele altor strămoşi? Probabil, autorul anonim al cronicii lui Ştefan cel Mare era, mai curând, din mediul mănăstirii Putna şi al Episcopiei din Rădăuţi şi, de aceea, nu cunoştea informaţia de la mănăstirea Probota.

Cu toate că Maria-Oltea a fost uitată sau negată complet de autorii de cronici, totuşi ea a rămas în conştiinţa neamului datorită tradiţiei orale. O dată cu valorificarea moştenirii culturale a epocii lui Ştefan cel Mare, când a fost descoperit şi publicat un număr mare de documente, inscripţii, pomelnice şi pisanii, au fost cercetate numeroase monumente arhitectonice, s-a văzut clar că marele voievod nu şi-a uitat părinţii. Dimpotrivă, el a căutat pe diferite căi să le înveşnicească memoria, aşezându-le pe morminte frumoase lespezi de marmură, înscriindu-le numele în pomelnicele mănăstirilor zidite de el şi înălţând mănăstiri şi biserici în memoria lor. Putem intui că un şir de biserici şi mănăstiri cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi Adormirea Maicii Domnului au fost înălţate şi întru înveşnicirea memoriei mamei sale. Într-o lucrare recentă, am încercat să demonstrăm că, biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului de la mănăstirea Căpriana, de altfel, cel mai vechi edificiu de piatră de la acest lăcaş sfânt, a fost construită prin 1494, fiind sfinţită chiar în ziua acestei sărbători religioase. Probabil că această biserică a fost înălţată de marele voievod pentru a comemora împlinirea a 30 de ani de la moartea mamei sale, Maria-Oltea.

Sursa ; aici

[ FOTO ] ROMÂNIA PITOREASCĂ