O poveste de Craciun, fara Mosu' - " A Chrismas Carol "

Vă imaginaţi o poveste de Crăciun fără bradul împodobit, pruncul Iisus şi mult aşteptatul Moş Crăciun? Şi totuşi, ea există şi are în centru un bătrân, dar nu unul gras şi cu barbă, care râde tot timpul, ci un avar, domnul Ebenezer Scrooge, care dispreţuieşte cheltuiala nemăsurată caracteristică sărbătorilor de iarnă.

Ce înseamnă azi Crăciunul? În mintea fiecăruia există cel puţin un lucru sau chiar o listă de lucruri legată de această sărbătoare. Între cele mai cunoscute putem aminti:Moş Crăciun, bradul împodobit, cadouri, cozonac, colinde, pruncul Iisus, felicitări (tradiţionale sau virtuale), cumpărături etc. Dacă am tăia aproape tot din această listă, atât de familiară, credeţi că s-ar putea scrie o poveste potrivită sărbătorilor de iarnă?

La începutul erei victoriene, celebrul scriitor Charles Dickens a scris o nuvelă despre sărbătoarea Crăciunului foarte bine primită de public şi apreciată de critici, însă complet diferită de tot ceea ce se scrisese până atunci. Putem spune că Dickens este primul autor care modernizează şi democratizează Crăciunul, introducându-l în literatură nu doar ca pe o celebrare ecleziastică, ci ca pe o sărbătoare populară, cu numeroase elemente seculare. Inspirată din propria copilărie şi din situaţia în care se aflau mulţi copii orfani sau săraci în Anglia anului 1843, nuvela A Christmas Carol (Colindă de Crăciun sau Poveste de Crăciun – n.r.) a pornit de la un raport pe care autorul dorea să îl trimită către comisia care se ocupa cu angajarea minorilor. Materialul era un pamflet în care erau prezentate abuzurile la care erau supuşi copiii de către angajatori.

Ulterior, Dickens încearcă să prezinte sezonul Crăciunului atât prin ochii afaceristului, într-o Anglie în plină dezvoltare industrială – în acest context apare monstruosul domn Scrooge, cât şi prin prisma sărbătorii tradiţionale – adică una a bucuriei şi a familiei. Povestea a fost văzută ca o acuză la adresa capitalismului industrial al secolului al XIX-lea şi a jucat un rol important în reinventarea acestei sărbători ca una caldă, de veselie, de bună-dispoziţie. Interesant e faptul că nuvela apare cam în aceeaşi perioadă în care îşi face apariţia şi bradul împodobit.

Crăciunul, moment al bilanţului. Nuvela lui Dickens are în centrul ei povestea unui bătrân afacerist englez, care nu este interesat de nimic altceva decât de economisire şi înavuţire. În seara de Ajun, bătrânul, singur fiind, primeşte vizita unei fantome. Este spiritul fostului său asociat, mort în urmă cu şapte ani. Acesta îl anunţă că în noaptea aceea vor veni alte trei fantome să-l viziteze, care îi vor face bilanţul activităţii sale lumeşti. Prima este spiritul Crăciunurilor din trecut, care îi arată bătrânului întâmplările din trecutul său, începând din copilărie şi mergând până în tinereţea lui Scrooge.

E un spirit blând, care îi arată toate acele decizii care l-au adus în situaţia în care este în prezent – îndepărtat de singura rudă pe care o are, nepotul său. Scrooge este produsul unei copilării în sărăcie, iar aceasta îl determină să fie foarte „prevăzător“ cu banii, izolându-se de cei dragi şi devenind mizantrop, morocănos şi suspicios. Cea de-a doua fantomă este spiritul Crăciunului prezent.

E un spirit al bucuriei, care îi arată lui Scrooge că atitudinea sa, în ceea ce-l priveşte pe nepot şi pe angajatul pe care îl plăteşte cu mult mai puţin decât s-ar fi cuvenit, va avea urmări grave în viitor;va determina chiar moartea copilului angajatului. Ultima fantomă este spiritul Crăciunurilor viitoare, care îi arată lui Scrooge că, dacă va continua să îşi ducă viaţa aşa cum o face acum, moartea sa nu va interesa pe nimeni, iar averea sa, pentru care a lucrat toată viaţa, îi va fi furată. Întreaga construcţie nu este altceva decât un bilanţ al faptelor, menit să-l determine pe bătrânul avar să-şi schimbe comportamentul faţă de ceilalţi şi să intre în spiritul veseliei şi al bunăvoinţei caracteristice noii mode a Crăciunului victorian.

Crăciunul de azi, moştenirea lui Dickens?

Modalitatea actuală a respectării Crăciunului este, în mare măsură, rezultatul renaşterii de la mijlocul perioadei în care Imperiul Britanic a fost condus de regina Victoria (1819-1901). Se pare că vacanţa de Crăciun, aşa cum o ştim azi, a apărut datorită notorietăţii nuvelei A Christmas Carol. Prin încercarea lui Dickens de a construi Crăciunul ca pe o sărbătoare a familiei, centrată pe generozitate – spre deosebire de ceea ce se petrecea anterior epocii victoriene, când Biserica era centrul evenimentului –, autorul s-a pliat mai bine pe moda vremii, în care secularizarea era considerată un factor de progres. Tot datorită bunei reputaţii pe care a avut-o nuvela, expresia „Merry Christmas!“ (Crăciun fericit!) a cunoscut o largă răspândire, devenind astăzi formula de salut în preajma sărbătorilor de iarnă.

Dacă urmărim lucrurile, putem vedea că nuvela lui Dickens a încurajat apariţia unei perioade distincte în cadrul anului şi a ritmului de viaţă. Teoretic, existau nişte premise în acest sens, însă povestea a dat exact direcţia necesară unei societăţi pentru a crea ceea ce numim astăzi sezonul Crăciunului. De aici şi până la lucruri caracteristice Crăciunului – mâncare, cântece, obiceiuri sau chiar lista de care aminteam la începutul articolului – e doar un pas. Anumite lucruri existau cu certitudine dinainte de această delimitare, însă ele dobândesc acum un cadru în care să se dezvolte.

Cea mai veche ecranizare a unei poveşti de Crăciun. Dacă întrebi azi care este filmul ce aminteşte fiecăruia de Crăciun, răspunsurile acoperă o arie largă, de la animaţiile „Bambi“ sau „Pinocchio“, la seria de comedii „Home alone“, însă prima poveste de Crăciun ecranizată vreodată a fost A Christmas Carol, chiar la începuturile invenţiei lui Lumière, în 1901. Şi aceasta este şi cea mai ecranizată poveste de Crăciun, din toate câte au existat. Sunt, astfel, peste o sută de ecranizări (pentru cinema sau televiziune) şi adaptări pentru teatru, radio şi operă.

Printre cele mai cunoscute pelicule adaptate după cartea lui Dickens, amintim:„Scrooge“ (1951), peliculă ce îl are în rolul principal pe Alastair Sim;„A Christmas Carol“ (1938), muzicalul „Scrooge“ (1971) cu Albert Finney, adaptarea pentru televiziune „A Christmas Carol“ (1999), cu Patrick Stewart şi, nu în ultimul rând, animaţia 3D apărută în 2009 care îl are cap de afiş pe celebru comedian Jim Carrey. Povestea a fost scrisă şi rescrisă pentru diferite categorii de public, de la cei mici la melomani, iar lipsa Moşului în haină roşie nu ştirbeşte cu nimic farmecul sezonului Crăciunului.

Sursa : aici

[ FOTO ] CINE SUNT CELTII ? - Proiect realizat de Vladimir-Stefan Vasile

Celţii sunt o populaţie antică, de origine aproximativ din zona actualei Franţe, şi care în antichitate au fost răspândiţi pe arii largi în Europa, inclusiv pe teritoriul Daciei.

Celţii ajung în spaţiul carpato-danubiano-pontic aproximativ în anul 300 î. Hr., după domnia regelui get Dromihetes. În procesul lor de migrare, celţii au urmat două rute, una de-a lungul Dunării, iar cealaltă de-a lungul munţilor Carpaţi. Prin urmare, ei se apropie de Dacia din două părţi şi se aşează la marginile acesteia, iar unele populaţii, cum ar fi anarţii şi britolagii, pătrund chiar în interiorul Daciei. O parte a celţilor se va deplasa în sudul Balcanilor, unde vor şi întemeia un regat care va rezista o scurtă durată de timp. Alţii, în schimb, trec în Asia Mică, iar unii vor rămâne pe teritoriul carpato-dunărean, unde vor întemeia oraşe, pe care Ptolemeu le consemnează pe harta sa.

În sud-vestul Daciei se vor aşeza scordiscii, care vor întemeia oraşul Singidunum, Belgradul de azi. Terminaţia numelor în -dunum este specific de origine celtă şi s-a păstrat în unele localităţi franceze precum Verdun, Chateaudun etc. În nordul Moldovei se vor aşeza tauriscii, inclusiv în Galiţia, şi ei vor întemeia oraşele Carrodunum, Maetonium, Vibantavarium şi Eractum.

În Bugeac se stabileşte tribul britolagilor, având ca centru mai important aşezarea numită Aliobrix, iar pe malul dobrogean al Dunării, pe locul Isaccei de azi, Noviodunum.

În Transilvania s-au aşezat anarţii între Tisa şi Someş, iar în estul Munteniei cotensii, până la hotarul cu Moldova.

Celţii au fost însoţiţi în migraţia lor şi de alte neamuri, ca de exemplu bastarnii de origine germanică, care se vor stabili la nord de Nistru şi care vor da multă bătaie de cap dacilor.

Stăpânirea celţilor a durat cam două sute de ani, timp în care dacii au dus lupte împotriva lor şi a aliaţilor lor bastarni, după cum în unele momente se pare că dacii le-au fost aliaţi împotriva altora. Oricum, nu se cunosc prea multe date certe despre această epocă. O referinţă aminteşte pe regele dac Oroles care şi-a pedepsit luptătorii pentru că nu luptaseră bine împotriva bastarnilor. Drept pedeapsă luptătorii daci au fost puşi să facă muncile femeilor lor şi să doarmă cu picioarele pe căpătâi, până când şi-au spălat ruşinea într-o altă luptă.

În secolul al II-lea î. Hr. are loc în Peninsula Balcanică începutul cuceririi romane, iar dacii vor lupta împotriva romanilor aliaţi cu celţii şi ilirii. În urma acestor lupte prelungite, puterea celţilor va scădea din ce în ce mai mult, până când nu va mai putea domina spaţiul dacic, ieşind astfel din istorie din această parte de lume.

Unul dintre cele mai importante împrumuturi ale populaţiei dacice de la celţi este roata olarului. Se pare că înainte de venirea celţilor, toată ceramica autohtonă era făcută cu mâna. Influenţa celţilor asupra populaţiei dacice pare să fi fost foarte mare, multe aspecte însă necesită cercetări minuţioase pe viitor.

----------------------------------------------------------------------------------

Proiect realizat de Vladimir-Stefan Vasile

Moş Ion Roată şi Unirea

La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.

— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi? zise boierul cu blândeţă.

— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.

— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. "Să-l secăm dar dintr-o sorbire" şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!

— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că, dă, nu-ţi şti dumnevoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?...

— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: "Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte", să ierte cinstită faţă dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb... Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea...

— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi pentru toţi deopotrivă.

Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot "pentru unirea tuturor" se roagă şi sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.

— Ei, oameni buni, cred că acuma aţi priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.
— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneta, cum văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.
— Ia fă bine şi adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu şagă.
— Ia cearcă şi vezi.

Moş Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.

— Ia du-te şi dumneta moş Vasile, şi dumneta, bade Ilie, şi dumneta, bade Pandelachi.

În sfârşit, se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere şi-l aduc lângă boier.

— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:

Unde-i unul nu-i putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.

Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunărea, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de sânge: franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteapt? La orice întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru noi... Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.

— Ba eu unul, să iertaţi dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde moş Roată.

— Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.

— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.

— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!

— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală... Iar de la bolovanul dumnevoastră am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre... Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părč rău.

La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:

— Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!...

Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.

Anecdotă tipărită prima oară în Albumul macedo-român, Bucureşti, 1880; retipărită în Convorbiri literare, 1885, nr. 11, 1 febr. Textul de faţă a fost reprodus după volumul Ion Creangă, Poveşti şi povestiri, Editura "Minerva", Bucureşti, 1987.