CLASA NOASTRĂ: EMINESCU

Mircea Eliade, în Prefaţa la volumul de Poezii pregătit în Occident pentru Centenarul Eminescu din 1950 (volum apărut în Germania , la Freiburg), face următoarele aprecieri în legătură cu Mihai Eminescu:”Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi, până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga poartă pecetea geniului, cugetului, sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Mihai Eminescu. […] Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ , cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele”.

De ce este Mihai Eminescu un poet genial al literaturii române ?

Filosoful german Arthur Schopenhauer consideră că geniul posedă o structură spirituală şi o menire diferite faţă de omul obişnuit, dar şi faţă de omul de talent. Geniul este inteligenţă pură, cugetare depăşind covârşitor voinţa care ne leagă de utilitar, de viaţa de fiecare zi, voinţa fiind pusă în serviciul inteligenţei, al imaginaţiei creatoare. În Povestea magului călător în stele, Eminescu afirmă: “A geniului imperiu: gândirea lui – anume;/A sufletului spaţiu e însuşi el…/A pus în tine Domnul nemargini de gândire”. A simţi poetic înseamnă a releva şi vieţui frumosul, a gândi poetic înseamnă a sui realitatea, lucrurile la idealitatea sublimului şi absolutului. Poetul-gânditor Mihai Eminescu le îmbină pe amândouă. O notă dintr-un manuscris al lui Eminescu spune: ”Adevărul e în inimă. Creerul nu este decât lacheul inimii…Sucul învietor al gândirii e patima. E vorba numai că această patimă să aibă un obiect nobil şi de sigur cel mai nobil e adevărul”(ms. 2289, 46).

Eminescu – poet religios

La Eminescu, poemele filosofice (Mortua est, Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Cu mâne zilele ţi-adaogi…), pe lângă influenţa gândirii lui Schopenhauer, cuprind idei ce trimit la adevărurile Evangheliei.

În sonetul Răsai asupra mea, apare invocarea stăruitoare a redobândirii credinţei, fără de care viaţa omului este răvăşită în bătaia tuturor vicisitudinilor vieţii:

„Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţa mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”

Mihai Eminescu scrie un imn religios intitulat Rugăciune, despre care Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania spune că este „un act de implorare al celor bântuiţi de valul istoriei, al celor ce plutesc pe marea vieţii, dar nu ca nişte naufragiaţi, ci înlăuntrul unei Nave ce-şi propune să biruiască furtunile, avându-L pe Hristos la cârmă şi pe Sfânta Sa Maică la proră”:

„Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Şi pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!”

Cu prilejul acestei sărbătoriri a marelui nostu poet naţional, dorim să transmitem toate gândurile de încurajare şi de solidaritate cu Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania în încercările aduse de denigratorii reperelor morale române de azi.