[ VIDEO ] Taierea porcului

Biserica  crestin-ortodoxa il sarbatoreste, in fiecare an, pe 20 decembrie, pe Sfantul Ignatie Teoforu, zi cunoscuta de noi mai mult sub numele de "Ignatul porcilor", cand multi romani, mai ales din mediul rural, in spiritul unei vechi traditii, sacrifica porcul pentru masa de Craciun si celelalte sarbatori care urmeaza pana la Sfantul Ion.

Pentru cei mai multi romani, care pastreaza cu sfintenie obiceiul taierii porcului inainte de Craciun, Ignatul este considerat sarbatoarea taierii porcului. De cu seara, oamenii isi pregatesc cu grija cateva cutite bine ascutite, o butelie de gaz sau paie, pentru parlit si niste vase in care vor pune muschi, sunca si sorici.

Se spune ca in seara de dinaintea Ignatului, porcii programati pentru taiere isi viseaza cutitul sau se viseaza cu margele rosii la gat.

La taierea efectiva a porcului, traditia spune ca femeile nu au voie sa participle nici macar sa toarne bautura in paharele barbatilor, deoarece fiind mai miloase, animalul nu poate muri. Rolul femeilor incepe de cand carnea de porc ajunge pe masa din bucatarie, gata sa fie preparata.

Iata ce povesteste Ion Creanga despre sarbatoarea taierii porcului, zi plina de simtire si traire deplina a acestui obicei pur romanesc, care lui ii aducea atata bucurie:

"La Craciun, cand taia tata porcul si-l parlea, si-l oparea, si-l invelea iute cu paie, de-l innadusa, ca sa se poata rade mai frumos, eu incalecam pe porc deasupra paielor si faceam un chef de mii de lei, stiind ca mie are sa-mi dea coada porcului s-o frig si besica s-o umplu cu graunte, s-o umflu si s-o zuraiesc dupa ce s-a usca..."

Dupa transarea si sortarea carnii, gospodina casei pregateste o masa, numita traditional "Pomana porcului", pentru toti oamenii care au ajutat la taierea porcului.

Astfel, intr-un ceaun mare, de tuci, se prajesc, din porcul proaspat sacrificat, bucatile de carne taiate din toate partile porcului: bucati de muschi, ficat, slanina, coasta, falca.

Odata cu friptura, gospodina face si o mamaliga mare, cat sa ajunga la toti mesenii si, in mijlocul mesei, pune si un castron cu muraturi. De obicei, masa se asaza afara, in fata casei, dupa ce au fost sterse si curatate toate urmele sacrificiului. Se mananca in picioare si, alaturi de mancare, se bea tuica traditionala sau tuica de cazan.

Traditia spune ca in ziua de Ignat nu este permisa nicio alta activitate, ziua intreaga trebuind dedicata doar taierii, sortarii si prepararii specialitatilor din carne de porc.

Mai trebuie adaugat si faptul ca Ignatul, ziua cand gospodarii taie porcul si-si prepara, dupa traditie, toate felurile de bucate, carnati, toba, caltabosi, racituri, pentru masa sarbatoririi "Nasterii Domnului", pica, intotdeauna, in plin post al Craciunului si Biserica noastra este, dupa cum bine stim toti, extrem de severa in privinta respectarii zilelor de post.

Aici, insa, se impune o concluzie favorabila romanilor, si anume ca uneori obiceiurile si traditiile, ca acestea de Ignat, sunt atat de puternic inradacinate in viata poporului nostru incat nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserica.

Punguţa cu doi bani

                                                                                                            după Ion Creangă

- text adaptat -

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină şi moşneagul un cocoş. Găina babei se oua de câte două ori în fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă, iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi pierdu răbdarea şi zise:

- Măi babă,... ia dă-mi şi mie nişte ouă ca să-mi prind pofta măcar.

- Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cocoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina şi iacată-o cum se ouă.

Moşneagul, pofticios şi hapsân, se ia după gura babei şi prinde iute cocoşul şi-i dă o bătaie bună, zicând:

- Na! Ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.

Cocoşul, cum scăpă din mâinile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetic. Şi cum mergea el pe un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi spre casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul îi zise vizitiului:

- Măi, ia dă-te jos şi vezi ce are cocoşul cela în plisc. Vizitiul se dă iute jos din capra trăsurii, prinde cocoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boierului.

Boierul o ia, o pune în buzunar şi porneşte înainte.

Cocoşul, supărat, se ia după trăsură, spunând neîncetat:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Când trăsura ajunse în dreptul unei fântâni boierul îi zise vizitiului să dea cocoşul în fântână. Vizitiul se dă jos, prinde cocoşul şi-l azvârli în fântână. Cocoşul începu a-nghite la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară afară din fântână şi iar porneşte după trăsură, zicând:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Boierul, mirându-se cumplit, când a ajuns acasă, a zis unei babe de la bucătărie să ia cocoşul şi să-l azvârle într-un cuptor plin cu jeratic, şi să pună o lespede la gura cuptorului. Cocoşul, văzând această mare nedreptate, începu a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână, până ce stinge focul de tot şi se răcoreşte cuptorul. Apoi, după ce face şi prin casă o apăraie de se-nciudă hârca de la bucătărie, dădu o bleandă lespedei de la gura cuptorului, ieşi teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începu a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Boierul îl chemă pe vizitiu şi îi porunci să-l azvârlă în cireada boilor şi-a vacilor, poate vreun buhai înfuriat i-a veni de hac  şi vor scăpa de supărare.

Atunci cocoşul, văzându-se în cireadă, înghiţi la buhai, la boi, la vaci, de şi-a făcut un pântece mare, mare, cât un munte. Venind la fereastra boierului, iar zise:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Boierul, căutând cum să scape de cocoş, îi veni ideea să-l dea în haznaua cu bani; se gândea că poate va înghiţi galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi va scăpa de necaz. Atunci, umflă cocoşul de-o aripă, şi-l azvârle în haznaua cu bani. Cocoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iese de-acolo şi se duce la fereastra boierului şi iar începe:

Cucurigu! boieri mari,

Daţi punguţa cu doi bani!

Boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cocoşul o ia de jos cu bucurie, se duce în treaba lui şi lasă pe boier în pace.

Atunci toate păsările din ograda boierească, văzând voinicia cocoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă şi nu altceva. Boierul se uita galeş cum se duceau păsările şi ofta, zicând:

- Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea. Cocoşul însă mergea ţanţoş iar păsările după dânsul,... până ce ajunge acasă la moşneag şi de pe poartă începe a cânta: „Cucurigu!!! cucurigu!!!".

Moşneagul iese afară cu bucurie şi ce să vadă? Cocoşul său era ceva de speriet: elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cocoş; iar în urma lui veneau cârduri de păsări, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete.

Cocoşul a zis:

- Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii. Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşternu ţolul. Cocoşul se aşează pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă păsări şi de cirezi de vite; iar pe ţol toarnă o movilă de galbeni care strălucea la soare de-ţi lua ochii. Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cocoşul şi dezmierdându-l.

Baba, când a văzut unele ca acestea, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.

- Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!

- Ba pune-ţi pofta-n cui, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina să-ţi aducă galbeni.

Atunci baba se duce în poiată, apucă găina de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Cum scapă din mâinile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică şi o înghite. Apoi repede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: „Cot, cot, cotcodac!"

Baba iese cu bucurie înaintea găinii. Găina sare peste poartă, trece pe lângă babă şi se pune pe cuibar; după vreun ceas de şedere, sare de pe cuibar, cotcodăcind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina. Şi... ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba când vede că şi-a bătut găina joc de ea, o prinde ş-o bate, ş-o bate, pân-o omoară în bătaie.

Şi-aşa baba cea zgârcită a rămas săracă, lipită pământului.

Moşneagul însă era foarte bogat. Pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă. Iar pe cocoş îl purta în toate părţile după dânsul cu salbă de aur la gât şi cu ciuboţele galbene cu pinteni la călcâie.

Pupăza din tei

Amintiri din copilărie

                                                                   după Ion Creangă

- fragment prescurtat -

Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn cu vai-nevoie, zicându-mi:

- Scoală, duglişule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?... Căci aşa ne amăgea mama, cu o pupăză, care-şi făcea cuib de mulţi ani într-un tei foarte bătrân şi scorburos, pe coasta dealului, la moş Andrei, fratele tatei cel mai mic. Şi numai ce-o auzeai vara: „Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!" des-dimineaţă, în toate zilele de vuia satul. Şi cum mă scol, îndată mă trimite mama cu demâncare la ţarină, la nişte lingurari ce-i aveam tocmiţi prăşitori, tocmai în Valea-Sacă, aproape de Topoliţă. Şi pornind cu demâncarea, numai ce şi aud pupăza cântând:

-„Pu-pup! Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!"

    Eu. atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? Mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dânsa; nu numaidecât pentru pupat cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Şi cum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos, în cărare pe muchia dealului, mă sui încetişor în teiul care te adormea de mirosul floarei, bag mâna în scorbură unde ştiam, şi, norocul meu!... găbuiesc pupăza pe ouă şi zic plin de multămire:

    - Taci, leliţă, că te-am căptuşit eu! îi mai pupa tu şi pe dracul de-acum!

    Şi când aproape să scot pupăza afară, nu ştiu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată de pene, căci nu mai văzusem pupăză până atunci, şi-i dau iar drumul în scorbură. Şi cum stam eu acum şi mă chiteam în capul meu că şerpe cu pene nu poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată şi şerpi - unde nu mă îmbărbătez în sine-mi şi iar bag să scot pupăza... pe ce-a fi...; dar ea, sărmana se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburei, undeva, căci n-am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în pământ.

- Măi! anapăda lucru ş-aista! zic eu înciudat, scoţând căciula din cap şi tuflind-o în gura scorburei, apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei, îmi iau căciula şi în locul ei pun lespedea, cu gând c-a ieşi ea, pupăza de-undeva, până m-oi întoarce eu din ţarină. După aceea mă dau iar jos şi pornesc răpede cu demâncarea la lingurari...

Şi scăpând eu cu obraz curat, îmi ieu traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la tei, mă sui într-însul, pun urechea la gura scorburei şi aud ceva zbătându-se înlăuntru. Atunci ieu lespedea cu îngrijire, bag mâna şi scot pupăza vlăguită de atâta zbucium, iar ouăle, când am vrut să le ieu, erau toate numai o chisăliţă. După asta, vin acasă, leg pupăza de picior c-o aţă ş-o îndosesc de mama vro două zile prin pod prin cele putini hârbuite; şi una-două, la pupăză, de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod aşa de des. Însă a doua zi după asta, iaca şi mătuşa Măriuca lui moş Andrei vine la noi, c-o falcă în cer şi una în pământ, şi se ia la dondănit cu mama din pricina mea:

- Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătuşa cu jale, ne trezeşte des-dimineaţă la lucru de atâţia ani?

- Ce spui, cumnată? Da' că l-aş ucide în bătaie, când aş afla că el a prins pupăza s-o chinuiască. De-amu, bine că mi-ai spus: lasă pe mine, că ţi-l iau eu la depănat!

- Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smaranda, zise mătuşa, căci de zbânţuitul ista al dumitale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o; gâtul îmi pun la mijloc.

Eu fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sar cu dânsa pe sub streşina casei şi mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, s-o vând, căci era tocmai lunea, într-o zi de târg. Şi cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta ţanţoş printre oameni, de colo până colo, cu pupăza în mână, că doar şi eu eram oleacă de fecior de negustor. Un moşneag nebun, c-o viţică de funie, n-are ce lucra?

- De vânzare ţi-e găinuşa ceea, măi băiete?

    - De vânzare, moşule!

- Şi cât cei pe dânsa?

- Cât crezi şi dumneata că face!

- Ia ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască!

Şi cum i-o dau în mână, javra dracului se face a o căuta de ou şi-i dezleagă atunci frumuşel aţa de la picior; apoi mi-o aruncă-n sus, zicând:

- Iaca poznă, c-am scăpat-o! Pupăza zbrr! pe-o dugheană şi, după ce se mai odihneşte puţin, îşi ie apoi drumul în zbor spre Humuleşti şi mă lasă mare şi devreme cu lacrimile pe obraz, uitându-mă după dânsa!... Eu, atunci, haţ! de sumanul moşneagului, să-mi plătească pasărea...

- Ce gândeşti dumneata, moşule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ţi-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul? Că nu scapi nici cu giunca asta de mine! Înţeles-ai? Nu-ţi paie lucru de şagă! Şi mă băgam în ochii moşneagului, şi făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la comedie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?!

- Dar ştii că eşti amarnic la viaţă, măi băiete?! zise moşneagul de ia o vreme, râzând. În ce te bizui, de te îndârjeşti aşa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei viţica pentru un cuc armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu, măi ţică, şi ia acuş te scarpin, dacă vrei, de-i zice „aman, puiule!" când îi scăpa din mâna mea!

- Dă pace băietului, moşule, zise un humuleştean de-ai noştri, că-i feciorul lui Ştefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, şi ţi-i găsi beleaua cu dânsul pentru asta...

- He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun, d-apoi chiteşti dumneata că nu ne cunoaştem noi cu Ştefan a Petrei? zise moşneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut umblând prin târg cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani şi trebuie să fie pe-aici pe undeva în vro dugheană la băut adălmaşul. Apoi bine că ştiu a cui eşti, măi ţică! ian stăi oleacă, să te duc la tată-tău şi să văd, el te-a trimis cu pupăzi de vânzare, să spurci iarmarocul?

Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura; apoi încet-încet m-am furişat printre oameni, şi unde am croit-o la fugă spre Humuleşti, uitându-mă înapoi, să văd de nu mă ajunge moşneagul.

La scăldat

Amintiri din copilărie

                                                                   după Ion Creangă

- fragment prescurtat -

Într-o zi, pe aproape de Sânt-llie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei. Şi mă scoală mama atunci mai dimineaţă decât alte dăţi şi-mi zice cu toată inima:

- Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos; şi eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile şi stăi lângă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oi lua de la Folticeni o pălăriuţă cu tăsma ş-o curăluşă de cele cu chimeriu, ştii cole, ca pentru tine!

Bine, mamă! dar în gândul meu numai eu ştiam. Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul, să fiu mai mare între fraţi. Însă ce era să faci, când te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe cer şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am sparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă şi de necăjită. De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară şi începe a striga, de da duhul dintr-însa:

- Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! şi Ion, pace! Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ şi se ia după mine la baltă, unde ştia că mă duc; şi când colo, mă vede tologit, cu pelea goală pe năsip, cât mi ţi-i găliganul; apoi în picioare ţinând la urechi câte o lespegioară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele, şi-aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta şi la stânga, spuind cuvintele:

Auraş, păcuraş,

Scoate apa din urechi,

Că ţi-oi da parale vechi;

Şi ţi-oi spăla cofele,

Şi ţi-oi bate dobele!

După aceea zvârleam petrele, pe rând, în ştioalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu şi una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai azvârleam câteva. Apoi mă trăgeam încetişor pe-o coastă, la marginea bălţii, cât mi ţi-i moronul, şi mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu.

Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. în totului-tot, a trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă. însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! În sfârşit, mama, cât era ea tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea şi vine, tiptil, în vârful degetelor, pe la spatele meu, îmi ia toate hainele frumuşel de pe mal şi mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh:

- Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă! Şi se tot duce.

Ei, ei! Ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care văzuseră asta, numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de ruşine şi cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era; şi fac ţuşti! din baltă, s-o ieu la sănătoasa; şi aşa fugeam de tare pe prund, de săreau petrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă mai uit în urmă, până ce dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de ruşine să nu întâlnesc vrun om; ci sar în grădină la Costache, şi merg tupiluş prin păpuşoi; apoi într-o hudiţă, din hudiţă în grădină la Trăsnea, şi iar prin păpuşoi; şi când aproape să ies din grădină, mă simţesc cânii lui Trăsnea, şi la mine, să mă rupă! Ce-i de făcut?

Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muşte câinii şi să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pământ, şi să-i laşi să te latre cât le place, fără să te urneşti din loc. Căci ei bat cât bat şi, de la vreme, te părăsesc şi se duc. În sfârşit, am sărit în grădină, la noi, şi atunci mi s-a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Şi mă uit printre gard, şi văd pe mama care se dă în vânt după trebi, când în casă, când afară; şi-mi era mai mare mila de dânsa, dar şi de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: „Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este".

Şi nemaiputând suferi foamea, încep a mârnâi ugilit printre gard:

-Mămucăi, iacătă-mă-s!

Şi-odată şi sar în ogradă, mă înfăţişez dinaintea mamei, aşa chipos, cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut şi zic scâncind:

- Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame! Vorba ceea: „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul". Ea atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galiş la mine şi zice oftând:

- Bine-ţi şede, coşcogemine coblizan, să umbli lela pe drumuri, în halu   acesta şi să mă laşi la vremea asta fără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să ştii că mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porţi de acum tare bine să mai fiu ceea ce am fost pentru tine; dar nu ştiu, zău!

Şi, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi giuruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face. Apoi umblu cu binişorul pe lângă dânsa şi nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba: „Căci vorba dulce mult aduce"; la trebi-s hărnicuţ cât se poate: dereticam şi măturam în casă ca o fată mare, de n-avea mama grijă când se ducea undeva. Şi într-o zi o văd că mă sărută şi-mi zice cu blândeţă:

- Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi deie toate darurile sale cele bogate, dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace!

La cireşe

Amintiri din copilărie

                                                                   după Ion Creangă

- fragment prescurtat -

Odată, vara, pe aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua- miaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dânsul şi încă la vreo două locuri din sat era câte-un cireş văratic care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă.

Intru mai întâi în casa omului şi mă fac a cere pe Ion, să ne ducem la scăldat.

- Nu-i acasă Ion, zice mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău Vasile, sub cetate, la o chiuă din Condreni, s-aducă nişte sumani.

-Apoi, dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară! Şi-mi pare rău că nu-i văru  Ion acasă, că tare-aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună... Dar în

gândul meu: „Ştii c-am nimerit-o? Bine că nu-s acasă; şi de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi."

Şi, scurt şi cuprinzător, sărut mâna mătuşii, luându-mi ziua bună, ca un băiet de treabă; ies din casă, cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi când colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbeni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului!...

- Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; scoboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu!

Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie!

Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând:

- Stăi, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!

Atunci eu mă dau iute pe o creangă mai spre poale şi odată fac: zup! în nişte cânepă care se întindea de la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de naltă. Şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă şi ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugând tot iepureşte, şi ea după mine până în dreptul ocolului, pe unde-mi era iar greu de sărit; de pe laturi iar gard şi hârsita de mătuşa nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ. Şi (...) mătuşa nu ştiu cum se încâlceşte prin cânepă ori se împiedică de ceva şi cade jos. Eu atunci iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea...

Dar mai desară, iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi paşnicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina, şi-l cheamă să fie de faţă, când s-a ispăşi cânepa şi cireşele. Şi după ce a venit el (tata) ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:

- Na! Satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu, pe urma ta?

Şi iaca aşa, cu cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute şi degrabă: „Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişag". Mai pasă de dă ochii cu mătuşa Mărioara, cu moş Vasile, cu vărul Ion, şi chiar cu băieţii şi fetele din sat...

Capra cu trei iezi

                                                                   după Ion Creangă

- text adaptat -

Era odată o capră care avea trei iezi. ledul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte.

Într-o zi, capra cheamă iezii de pe afară şi le zice:

- Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi...

     Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa şi trag zăvorul.

Dar vorba veche: „Pereţii au urechi şi ferestrele ochi". Un duşman de lup - ş-apoi ştiţi care? - chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la peretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânşii.

După plecarea caprei, când lupul a bătut la uşă, mezinul se vârâ iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de prichici şi cu nasul de funigine, tace ca peştele şi tremură ca varga de frică. Dar frica-i din rai, sărmana! Asemenea cel mijlociu, ţuşti! Iute sub un chersin; se-nghemuieşte acolo cum poate, tace ca pământul şi-i tremură carnea pe dânsul de frică: „Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!"... Însă cel mare se dă după uşă şi - să tragă, să nu tragă? În sfârşit, trage zăvorul... Când, iaca!... ce să vadă? Ş-apoi mai are când vede?... Căci lupului îi scăpărau ochii şi-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era...

Şi aşa lupul a mâncat pe iedul cel mare şi pe cel mijlociu!

Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna în cap şi a plânge cu amar după frăţiorii săi.

Când jălea el aşa, iaca şi capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării şi gâfâind... iedul mezin sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele mamei sale şi cu lacrimi de sânge începu a-i spune:

- Mămucă, mămucă, uite ce am păţit noi! Mare foc şi potop au căzut pe capul nostru!

Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima şi rămase încremenită!... Dar mai pe urmă îmbărbătându-se şi-a mai venit puţin în fire...

„Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oi face eu cumătrului una de îşi va muşca labele!"

Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea caprei...

Întâlnindu-se cu lupul în pădure, din vorbă-n vorbă, din una-n alta, cei doi ajung pân-acasă la cumătră!

- Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieşul şi punându-l deasupra groapei cu pricina, şezi colea şi să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu.

Răsturnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte. Atunci lupul nostru începu a mânca hâlpav; şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.

Şi cum ospăta el, buf! Cade în groapa cu jaratic, căci scăuieşul de ceară s-a topit,... (şi leasa de pe groapă nu era bine sprijinită...)

- Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!

- Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! De-abia i-a mai trece băiatului de sperieţi, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum! Ţi-aduci aminte, dihanie răutăcioasă şi spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? Şi bine mi-ai mâncat iezişorii!

- Mă ustură inima-n mine, cumătră! Mă rog, scoate-mă, şi nu-ţi mai face atâta osândă cu mine!

- Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură,... (că bine-o mai plesnişi dinioare cu cuvintele din scriptură!)

Şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi de cei doi iezi, da' şi de cumătru-său lupul păgubaşă a rămas, şi păgubaşă să fie!

Fata babei şi fata moşneagului

                                                                             după Ion Creangă

- text adaptat -

Era odată un moşneag ş-o babă, şi moşneagul avea o fată şi baba iar o

fată.

Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă.

Baba îi spunea mereu moşului că fata lui nu ascultă, că-i leneşă şi că trebuie s-o alunge de la casă.

Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata şi-i zise:

- Draga tatei, du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta din pricina ta. Dar te sfătuiesc ca un tată ce-ţi sunt, că orişiunde te-i duce să fii supusă, blajină şi harnică.

Biata fată, sărută mâna tată-său şi porni în lume.

În drumul ei, îi ieşi înainte o căţeluşă bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele,... fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi o griji foarte bine.

Apoi... îşi căută de drum, mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă bună.

Nu merse ea tocmai mult şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile... Fata, harnică cum era, curăţi părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duse înainte să-şi caute stăpân.

Mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită... Fata râni fântâna, o îngriji foarte bine şi îşi căută de drum.

Apoi dă de-un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Fata... îşi suflecă mânecile, lipi cuptorul... de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti.

Mergând apoi zi şi noapte, ajunge la Sfânta Duminică şi rămase să slujească la ea. Fără a se speria, spălă copiii Sfintei Duminici, care erau balauri şi jivine de tot soiul şi pregăti bucatele.

Sfânta Duminică i-a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă, drept plată, o ladă. Dintre toate lăzile de acolo, fata o alese pe cea mai veche şi mai urâtă. Apoi, luându-şi rămas bun, se întoarse spre casa părintească cu bucurie.

Pe drum, mâncă plăcinte crescute şi rumenite din cuptorul grijit de dânsa; mai încolo a băut apă din fântâna plină cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa; mai departe, părul grijit de dânsa încărcat de pere galbene ca ceara şi dulci ca mierea şi-a aplecat crengile în jos şi fata a mâncat multe pere...

Când s-a întâlnit cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, aceasta i-a dat o salbă de galbeni, ce purta la gât, drept mulţumită că a căutat-o la boală.

     Când a ajuns acasă, moşneagului i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Deschizând lada, împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi au ieşit din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii.

Fata babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis:

- Las', mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii! Mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe.

Porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind, mergând tot pe acelaşi drum pe unde fusese fata moşneagului...

Când o rugară şi căţeluşa, şi părul, şi fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi în bătaie de joc.

- Da', cum nu! Că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţii şi ale mămucuţii!

Ajungând şi ea la Sfânta Duminică, s-a purtat cu obrăznicie şi prosteşte:

a opărit copiii Sfintei Duminici, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le ia cineva în gură. Drept plată, şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă, căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos.

Apoi a plecat fără să-şi ia rămas bun, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică şi să îi ia lada.

Când ajunse la cuptor, focul o arse şi nu a putut lua plăcinte... La fântână... paharele pe loc s-au cufundat, apa într-o clipă a secat şi fata de sete s-a uscat.

Ajungând în dreptul părului,... care era bătut cu lopata de pere multe ce avea..., fata n-a avut parte să guste vreuna, căci părul s-a făcut de o mie de ori mai înalt decât era, încât îi ajunseseră crengile în nori.

Când s-a întâlnit cu căţeluşa şi a vrut să-i ia salba de galbeni, căţeluşa a muşcat-o...

Acasă, din ladă, au ieşit mulţi balauri care au mâncat-o pe babă cu fată cu tot...