Dor de Eminescu

Pe aceeaşi ulicioară
se zbate-n miezul nopţii
în tremur fără de sfârşit
dorul de EMINESCU.


La steaua bolţilor
albastre şi tăcute 
luceferi-mi trezesc
dorul de EMINESCU.



Pe lacul liniştit

cuprins de iz de tei
îmi fulgeră-n scrisori
dorul de EMINESCU.


Pe lângă plopii fără soţ

seara pe deal se lasă
şi arde-n somn de păsărele
dorul de EMINESCU.



În freamătul de codru simt

că prea departe sunt de tine
şi-un singur dor mai am
dorul de EMINESCU.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...