de Vladimir Suteev
Într-o zi de toamnă târzie
când copacii se goliseră de mult de frunze, în vârful unui măr
sălbatic,
din pădure, mai atârna un măr, un singur măr.
Tocmai în timpul acesta, iepuraşul
Iepurici, care alerga prin pădure, a văzut mărul.
Dar cum să-l ia de acolo? Mărul era sus, sus de tot, iar el nu putea să sară
până la el!
- Crra – crra! se auzi de sus dintr-un brad. Era Cioara cea neagră
care râdea.
Se uită iepuraşul la ea cu uimire şi-i strigă:
- Ei, doamnă Cioară, rupe-mi şi mie
mărul ăla de sus!
Cioara a zburat din brad şi a rupt
mărul. Numai că nu a reuşit să-l ţină în cioc, şi mărul a căzut.
- Îţi mulţumesc, doamnă Cioară! a
strigat bucuros
Iepurici şi a dat să ridice mărul de jos, dar acesta parcă ar fi fost
viu, a început deodată să sâsâie…. Şi a luat-o la fugă.
- Ce-o fi asta? Iepurici s-a speriat
foarte tare, dar apoi a înţeles: mărul căzuse chiar pe ariciul Ţepoşilă, care,
făcut ghem, dormea sub pom.
Ţepoşilă, buimac de somn, a sărit în sus
şi s-a pus pe fugă, cu mărul înfipt în ţepii lui.
- Stai, stai ! Striga Iepurici cât îl ţineau puterile. Unde fugi cu mărul meu?
Ariciul Ţepoşilă se
opreşte şi zice:
-
Acesta-i
mărul meu. A căzut, iar eu l-am prins.
Atunci, Iepurici s-a repezit la ariciul Ţepoşilă:
- Să-mi dai mărul chiar
acum! Eu l-am găsit!
S-a apropiat în zbor şi Cioara şi zice:
- Degeaba vă certaţi. Acesta este mărul meu
fiindcă eu l-am rupt din pom. Şi s-a pornit o ceartă între cei trei, că nu se
mai puteau înţelege. Fiecare striga în felul lui.
- Este mărul meu – striga Iepurici – că eu l-am
văzut primul!
- Ba e al meu – croncănea Cioara – că eu
l-am rupt!
- Ba e al meu – striga Ţepoşilă,
că eu
l-am prins!
Ţipete, mare gălăgie în toată pădurea şi
harţa începe. Cioara
îl loveşte pe arici
cu ciocul în nas, ariciul îl înţeapă pe Iepurici cu ţepii în codiţă, iar
Iepurici o loveşte pe Cioară cu lăbuţa peste cioc.
Dar iată că apare şi cumătrul Moş Martin,
ursul, care mormăie supărat:
- Ei, dar ce s-a întâmplat
aici? Ce-i
cu gălăgia asta?
Toţi se reped spre el, şi-i spun:
- Tu, Moş Martine, eşti cel mai mare şi
mai inteligent din pădure. Te rugăm să ne faci judecată dreaptă. Cui vei crede
de cuviinţă că i se cuvine mărul acesta, al lui să fie.
Şi i-au povestit ursului toate câte s-au
petrecut.
A stat Moş Martin s-a gândit
ce s-a gândit, s-a scărpinat după urechea dreaptă şi a întrebat:
- Cine a descoperit mărul?
- Eu! a răspuns Iepurici.
- Dar cine l-a rupt din pom?
- Crra – crra, fireşte că eu!
a răspuns Cioara.
- Buun! Şi cine l-a prins?
- Eu, eu, Moş Martine! Eu l-am prins! a
chiţăit ariciul Ţepoşilă.
Iată ce este, a fost de părere Moş
Martin, voi toţi aveţi dreptate, şi de aceea fiecare din voi are dreptul să
primească mărul!
- Da, dar nu-i decât un singur
măr! au sărit cu gura Ţepoşilă, Iepurici şi Cioara.
- Împărţiţi mărul în părţi egale şi
fiecare să ia câte o bucăţică.
Toţi au izbucnit într-un glas:
- Cum de nu ne-a venit ideea asta mai
înainte?!
Ariciul Ţepoşilă a luat mărul
buclucaş şi l-a împărţit în patru părţi egale. Prima bucăţică a dat-o
iepuraşului şi i-a zis:
- Asta ţie, Iepurici,
pentru că tu ai văzut primul mărul.
A doua bucăţică a dat-o
ciorii:
- Asta ţie, fiindcă
tu ai rupt mărul din pom.
A treia bucăţică, ariciul şi-a
pus-o deoparte pentru sine şi a zis:
- Asta pentru mine, întrucât eu
am prins mărul acesta buclucaş.
Cea de-a patra bucăţică ariciul i-a
pus-o ursului în labă şi i-a zis:
- Iar asta ţie, Moş Martine …
- Dar de ce mie? răspunse,
mirat, ursul.
- Tocmai pentru că tu ne-ai împăcat şi
ne-ai învăţat să gândim!
Şi fiecare şi-a mâncat bucăţica sa de
măr, şi toţi au fost
mulţumiţi că Moş
Martin a făcut judecată dreaptă şi nu a nedreptăţit pe nimeni.
