Se afișează postările cu eticheta FABULE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta FABULE. Afișați toate postările

Mărul

                                                  de Vladimir Suteev



        Într-o zi de toamnă târzie când copacii se goliseră de mult de frunze, în vârful unui măr sălbatic, din pădure, mai atârna un măr, un singur măr.
        Tocmai în timpul acesta, iepuraşul Iepurici, care alerga prin pădure, a văzut mărul.
        Dar cum să-l ia de acolo? Mărul era sus, sus de tot, iar el nu putea să sară până la el!
        - Crra – crra! se auzi de sus dintr-un brad. Era Cioara cea neagră care râdea.
        Se uită iepuraşul la ea cu uimire şi-i strigă:
        - Ei, doamnă Cioară, rupe-mi şi mie mărul ăla de sus!
        Cioara a zburat din brad şi a rupt mărul. Numai că nu a reuşit să-l ţină în cioc, şi mărul a căzut. 
            - Îţi mulţumesc, doamnă Cioară! a strigat bucuros                                Iepurici şi a dat să ridice mărul de jos, dar acesta parcă ar fi fost viu, a început deodată să sâsâie…. Şi a luat-o la fugă.
        - Ce-o fi asta? Iepurici s-a speriat foarte tare, dar apoi a înţeles: mărul căzuse chiar pe ariciul Ţepoşilă, care, făcut ghem, dormea sub pom.
        Ţepoşilă, buimac de somn, a sărit în sus şi s-a pus pe fugă, cu mărul înfipt în ţepii lui.
        - Stai, stai ! Striga Iepurici cât îl ţineau puterile. Unde fugi cu mărul meu?    
         Ariciul Ţepoşilă se opreşte şi zice:
      - Acesta-i mărul meu. A căzut, iar eu l-am prins.
      Atunci, Iepurici s-a repezit la ariciul Ţepoşilă:
      - Să-mi dai mărul chiar acum!  Eu l-am găsit!
      S-a apropiat în zbor şi Cioara şi zice:
      - Degeaba vă certaţi. Acesta este mărul meu fiindcă eu l-am rupt din pom. Şi s-a pornit o ceartă între cei trei, că nu se mai puteau înţelege. Fiecare striga în felul lui.
     - Este mărul meu – striga Iepurici – că eu l-am văzut primul!
     - Ba e al meu – croncănea Cioara – că eu l-am rupt!
     - Ba e al meu – striga Ţepoşilă, că eu l-am prins!
     Ţipete, mare gălăgie în toată pădurea şi harţa începe. Cioara
îl loveşte pe arici cu ciocul în nas, ariciul îl înţeapă pe Iepurici cu ţepii în codiţă, iar Iepurici o loveşte pe Cioară cu lăbuţa peste cioc.
       Dar iată că apare şi cumătrul Moş Martin, ursul, care mormăie supărat:
       - Ei, dar ce s-a întâmplat aici? Ce-i cu gălăgia asta?
       Toţi se reped spre el, şi-i spun:
       - Tu, Moş Martine, eşti cel mai mare şi mai inteligent din pădure. Te rugăm să ne faci judecată dreaptă. Cui vei crede de cuviinţă că i se cuvine mărul acesta, al lui să fie.
       Şi i-au povestit ursului toate câte s-au petrecut.
        A stat Moş Martin s-a gândit ce s-a gândit, s-a scărpinat după urechea dreaptă şi a întrebat:
        - Cine a descoperit mărul?
        - Eu! a răspuns Iepurici.
        - Dar cine l-a rupt din pom?
        - Crra – crra, fireşte că eu! a răspuns Cioara.
        - Buun! Şi cine l-a prins?
        - Eu, eu, Moş Martine! Eu l-am prins! a chiţăit ariciul Ţepoşilă.
        Iată ce este, a fost de părere Moş Martin, voi toţi aveţi dreptate, şi de aceea fiecare din voi are dreptul să primească mărul!
        - Da, dar nu-i decât un  singur măr! au sărit cu gura Ţepoşilă, Iepurici şi Cioara.
        - Împărţiţi mărul în părţi egale şi fiecare să ia câte o bucăţică.
        Toţi au izbucnit într-un glas:
        - Cum de nu ne-a venit ideea asta mai înainte?!    
        Ariciul Ţepoşilă a luat mărul buclucaş şi l-a împărţit în patru părţi egale. Prima bucăţică a dat-o iepuraşului şi i-a zis:
        - Asta ţie, Iepurici, pentru că tu ai văzut primul mărul.
        A doua bucăţică a dat-o ciorii:
        - Asta ţie, fiindcă tu ai rupt mărul din pom.
        A treia bucăţică, ariciul şi-a pus-o deoparte pentru sine şi a zis:
        - Asta pentru mine, întrucât eu am prins mărul acesta buclucaş.
        Cea de-a patra bucăţică ariciul i-a pus-o ursului în labă şi i-a zis:
        - Iar asta ţie, Moş Martine …
        - Dar de ce mie? răspunse, mirat, ursul.
        - Tocmai pentru că tu ne-ai împăcat şi ne-ai învăţat să gândim!
        Şi fiecare şi-a mâncat bucăţica sa de măr, şi toţi au fost
mulţumiţi că Moş Martin a făcut judecată dreaptă şi nu a nedreptăţit pe nimeni.


Puiul şi Bobocul

                                                                     de Vladimir Suteev



        Bobocul de raţă a spart găoacea.
        - Iată-mă, am ieşit! a strigat el.
        - Şi eu! a zis şi Puiul de găină.
        - Eu merg să mă plimb! a spus Bobocul.
        - Şi eu merg! a zis Puiul.
        - Eu am să scurm o groapă! s-a lăudat Bobocul.
        - Şi eu! a zis Puiul.
        - Eu am găsit o râmă! a zis Bobocul.
        - Şi eu am găsit! a zis şi Puiul.
        - Am prins un fluture! a strigat Bobocul.
        - Şi eu am prins! a strigat Puiul.
        - Eu aş vrea să mă scald! a zis Bobocul.
        - Şi eu! a strigat Puiul.
        - Eu înot! s-a fălit Bobocul.
        - Şi eu înot! a ţipat Puişorul.
        - Ajutor!
        Bobocul l-a tras din apă pe pui.
        - Eu mă duc să mă scald! a zis Bobocul.

        - Eu însă, nu! a răspuns Puiul.

Cioara care a pretins că e porumbel - pilda



După câteva zile la rând cât a stat şi i-a privit, cioara a pus la cale un plan. Pasărea şi-a vopsit penele ca să semene cu un porumbel şi s-a alăturat porumbeilor de la fermă.
În acest fel, cioara a început să se bucure alături de porumbei de hrană în fiecare zi. Porumbeii de la fermă nu au bănuit nicio clipă că ar fi ceva în neregulă.

Dar într-o zi, după ce au mâncat, cioara nu s-a mai putut controla şi a început să plângă. Atunci porumbeii şi-au dat seama că era ceva în neregulă şi că pasărea nu semăna cu niciunul dintre ei. Atunci au tăbărât cu toţii pe ea şi au început să îi ciugulească penele.
Pentru a-şi salva viaţă, cioara şi-a luat zborul de lângă porumbei şi a ajuns în cârdul ei de ciori. Dar pentru că avea penele vopsite, suratele ei nu au recunoscut-o şi nu au acceptat-o între ele.
Drept urmare, cioara a fost nevoită să plece şi de aici şi a ajuns în cele din urmă pe drumuri.

Morala: Nu pretinde niciodată că eşti altcineva pentru că în cele mai multe cazuri nu funcţionează şi adevărul iese la iveală. Nu de puţine ori vei ajunge în ipostaze stânjenitoare din cauza prefăcătoriei.

Sursa : aici

Leul şi şoarecele


                                                     fabulă, după Esop




        Într-o seară de vară, domnul Leu îşi făcea siesta în pădure. Sforăitul său era aşa de puternic, încât nici un animal nu putea să se odihnească.
        - Aici nu se mai poate dormi! protestară animalele.
        În ciuda zgomotelor şi a plângerilor, leul dormea fără nici o treabă, lansând în aer sforăituri îngrozitoare.
        Atunci se întâmplă să se întoarcă pe o parte şi prinse între labe un şoricel. Sărmanul mititel începu să tremure şi-l rugă:
        - Nu mă mai strânge între ghearele tale, rege al junglei! Deşi sunt mic, s-ar putea să-ţi fiu de ajutor într-o zi.
        Leul nu voia să îi facă rău, aşa că îi dădu drumul şorice-lului. După aceea se culcă la loc.
        Timpul trecu, veni primăvara, iar odată cu ea, veniră şi vânătorii. Ei voiau să-l prindă pe leu pentru a-l vinde la circ.



        - Îl vom adormi cu o injecţie şi îl vom prinde în plasă, spuseră ei.
        Zis şi făcut. Leul fu prins, dar se trezi când era în drum spre camion. Văzându-se prizonier, leul răcni atât de tare, că auzi şi şoricelul.
        - Ce zgomot! Aceste ţipete sunt ale regelui pădurii. Acum vin!
        Micuţul fugi în mare grabă.

        - Aici sunt! Mă ţin de promisiune, îi strigă leului.
Şoricelul începu să roadă frânghiile cu rapiditate. Datorită răbdării şi lucrului bine făcut, el salvă viaţa leului. Când regele junglei se văzu liber, îi spuse rozătorului:
        - Mii de mulţumiri, prietene! Astăzi am învăţat că:

Nimeni nu-i de dispreţuit, de e mare sau de-i mic.
Căci prin muncă şi efort, valoroşi suntem cu toţii.



Cuiele

                                                                               de Pop Simion

 

        Omul avea un fecior rău cum e fierea. Lenea curgea de pe el, în timp ce cu uşorul trai era frate de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era bun. Tătâne-său nu-l bătu, cum făceau alţi părinţi. Bătu câte un cui în uşă de fiecare boacănă a neisprăvitului; cuiul şi fapta de ocară.
        Timpul curse, uşa se umplu; deveni zid de cuie. N-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie, vorbind către tatăl său:
        - Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?
        - Tu le-ai bătut, zice tatăl.
        - Eu?
        - Da. N-ai făcut tu rele, du ium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?
        - Făcut, recunoscu fiul.
        - De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti, vorbi tatăl, posomorându-se rău.
        - Nu-i supărare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.
        - Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile griji.
        Odrasla îşi luă rolul în serios, se făcu alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă şi actul de mărinimie deveniră obişnuinţă. Nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două din uşa fărădelegilor lui.
        Timpul curse, uşa se goli şi fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgea să moară. Spuse către el, strălucind de bucurie:
        - Văzut-ai, tată? Nu mai e nici un cui. Le-am scos pe toate!

        - Dar găurile?







Odă

                                                                                                                            de Ion Luca Caragiale               

          Umbli hoinărind p-în lume
                            ca un orb, la ochi legat,
                        Şi de câtă vreme-acuma
                            pe la mine n-ai mai dat!
                        Prăpădeşti tu de pomană
                            preţioasele săgeţi,
                        Să te-alegi cu hulă numa’
                            de l-atâţi ingraţi poeţi…
                        Te-am vorbit rău eu vreodată?
                            vinovat cu ce ţi-am fost,
                        De mă horopseşti uitării,
                            tu, copil frumos şi prost?
                        A! De-ai şti cum mângâi încă
                            urmele unde-ai rănit!
                        Cu ce dor mi-aduc aminte
                            cât atunci am pătimit!
                        Vino, crudule, cu pieptul
                            gata dezvelit te-aştept;
                        Nu cu una, dă cu două!
                            săgetează drept în piept!
                        Şi pe maică-ta zeiţa,
                            jur că n-am să te hulesc:
                        Mai omoară-mă o dată,
                            să mai simt că iar trăiesc!

Ursul şi vulpea

 de Grigore Alexandrescu


Ce bine au să meargă trebile în pădure

Pe împăratul tigru când îl vom răsturna
Şi noi vom guverna,
Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să jure
Că nu s-a pomenit
Un timp mai fericit."
- "Şi-n ce o să stea oare
Binele acest mare?"


Îl întrebă.
- "În toate,
Mai ales în dreptate:
Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,
Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;
Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca
Ş-apoi îl sugruma."


- "Dar voi ce-o să le faceţi?"
- "Noi o să-i sugrumăm
Ş-apoi să-i judecăm."
Cutare sau cutare,
Care se cred în stare
Lumea a guverna,
Dacă din întâmplare
Ar face încercare,
Tot astfel ar urma.


Şarlatanul şi bolnavul

 de Grigore Alexandrescu


La un neguţător mare

Cărui vederea-i slăbise
Fără nici o invitare
Un doctor vestit venise.



Când zic vestit, se-nţelege că nimeni nu-l cunoştea,
Însă avea atestate
Numai în aur legate,
Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,
Prin ţări care niciodată
Nu au figurat pe hartă,
Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit,
De-ar fi mai avut acolo vreun bolnav de lecuit.



Bunul pătimaş îl crede,
Doctorul vreme nu pierde,
Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,
Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat
Că are să şază astfel o săptămână deplin
Întinde mâna... pe masă era un frumos rubin,
Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc;
Doctorul îl ia, se duce, şi ca să vă povestesc
Mai pe scurt, el vine iară a doua ş-a treia zi,
Şi nencetat, totdeauna, la orice vizită nouă
Luă câte unul-două
Din lucrurile mai scumpe câte în casă găsi.



Când se-mplini săptămna, pe bolnav îl dezlegă:
"Uite-te, cum ţi se pare, şi cum vezi?" îl întrebă.
"Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind
Şi din averile sale nimica nemaivăzând.



Cum văz? nu ştiu, frate, atât numai pot să zic
Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic."
Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez
Simplitatea populară, şi ei singuri profitez.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...