CLASA NOASTRĂ

Venise toamna. Toate pasarile calatoare plecasera spre tarile calde. Numai o pasarica tare mititica nu putea sa zboare dupa stol, umezindu-i-se ochisorii de lacrimi. Avea o aripa rupta, exact ca in povestea cu puil de prepelita, cu aripa franta de alicele unui vanator …

Biata pasare, cu inima plina de jale, se duse cu greu in padure, ca sa ceara ajutor de la arbori.

Cu glasul duios, ii ruga pe copaci:

- Uitati, am aripa rupta. Lasati-ma sa traiesc intre ramurile voastre pana va sosi primavera.
- Eu nu pot sa te primesc, pasarica! raspunse ursuz fagul. Mi-ajunge ca am grija de ramurile mele. Pleaca de aici si du-te la stejar!

- Nici eu nu pot! vajai stejarul rautacios. Ma tem sa nu-mi mananci ghinda. Fugi, pasarica, in alta parte! De nu, iti rup si cealalta aripa.

Cam in felul acesta o gonira pe sarmana pasarica si ceilalti arbori din codru. Saraca de ea!

Era pe marginea disperarii cand auzi o voce:

- Unde te duci, pasarica?

Era bradul.

- Nu mai stiu unde sa ma duc, bradule. Copacii m-au prigonit cu totii si nu vor sa ma primeasca in ramurile lor. Uite, aripa ma doare si nu mai pot sa zbor. Au, Doamne, ce durere!

- Vino la mine! zise bradul, induiosat de soarta bietei pasarele. Poti ramane cat vrei intre ramurile mele!

Atunci pasarica se urca si-si facu culcus intre ramurile bradului. Insa intr-o noapte, vantul friguros porni sa sufle cu putere. Semn ca se apropia iarna. Frunzele arborilor se ingalbeneau si cadeau la pamant, una cate una.

- Pot sa scutur si frunzele bradului? il intreba vantul pe Mos Crivat, imparatul Vanturilor.

- Nu! hotari mos Crivat. De brad sa nu te atingi deloc. Bradul a fost bun cu biata pasarica.

Trebuie sa avem si noi mila de el. Podoaba verde sa nu-i cada niciodata.

Se spune ca, de atunci, bradul cel bun isi pastreaza frunzele verzi atat vara, cat si iarna.

Povestea fulgului de nea - dramatizare

ZANA IARNA:Era odată, demult, tare demult, o fetiţă de o frumuseţe rară: cu ochii luminoşi şi blânzi, cu mâinile fine şi catifelate şi cu părul lung şi mătăsos că atunci când mergea atingea pământul. Mama ei era Ziua şi tatăl ei era Noaptea.

ZIUA: Fetiţa mea, te vei numi Roua, căci ai chipul limpede ca un strop de apă, ochii ca două scântei, limpezi şi plini de bunătate.

NOAPTEA: Privirea ta blândă ne alină mereu orice durere! Te iubim ca pe lumina ochilor, fata noastră!

ZIUA: Trebuie să asculţi tot mereu sfatul nostru şi să nu ieşi niciodată afară din casă în miezul zilei!

ROUA: Şi de ce, mamă, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joacă?

ZIUA: Copila mea, copila mea! strigă mama înspăimântată şi o îmbrăţişă pe fată ca şi cum ar fi apărat-o de o primejdie.

NOAPTEA: În clipa în care te va atinge soarele, noi te vom pierde, aşa a vrut zâna cea rea..

ZIUA: Vom ieşi la plimbare numai dimineaţa şi seara, altfel nu va fi deloc bine…

ZANA IARNA Roua era acum mai frumoasă ca oricând şi ar fi vrut să iasă afară să se joace cât era ziua de lungă. Zi după zi dorinţa ei de a se plimba în lumina soarelui devenea tot mai puternică şi uitând de sfatul tatălui său ieşi afară şi începu să alerge fericită de colo-colo.

ROUA : Soare! Soare!

ZANA IARNA: Deodată, vrând să se oprească simţi că nu mai atinge pământul.

Fetiţa striga fericită:

ROUA :Ce frumuseţe! O să ajung la Soare! O să povestesc mamei tot ce am văzut! Dar e din ce în ce mai frig…Simt că mă îngreunez ca atunci când cineva îmi atârnă ceva de picioare!...Mi-e frig, mi-e tare frig!...( şi fetiţa se ghemui pentru câteva momente înainte de a pleca mai departe).

Uite, văd în depărtare un palat de apă şi praf. Cred că e palatul lui Nor Cenuşiu!

ZÂNA IARNA: Peste ea năvăliră o mulţime de copii care erau norişori mici, mici de tot ce se amestecau unii cu alţii. Abia şi-a găsit un loc că a apărut Nor Cenuşiu tunând şi fulgerând…( se bate într-o tobă)

Nor Cenuşiu : Norişorilor, duceţi-vă să adunaţi multe picături de apă fiindcă pe pământ e nevoie de ploaie. Lăsaţi joaca şi porniţi la treabă ! Sunt alte lucruri mai importante de făcut decât zbenguiala voastră!

NORIŞOR 1: Nor Cenuşiu! Plecăciune fac în faţa Măriei Tale! Eu, iată, am găsit o picătură de ploaie! E Roua, această fetiţă atât de vioaie!

NOR CENUŞIU: Adu-o mai aproape să o văd!

NORIŞOR 1: Priveşte-o, Măria Ta, sigur e potrivită pentru a fi trimisă ca o picătură de ploaie!

ROUA: Eu nu rămân la voi! Vreau acasă! Vreau acasă! Părinţii mei cred că sunt tare îngrijoraţi!Fetiţa a început să ţipe dar nimeni nu o asculta.

NOR CENUŞIU: Ia-o de aici, norişorule şi să nu mai aud plânsete!

NORIŞOR 1: Hai, Roua, hai să mergem! Vei vedea, nu e deloc rău să fii o picătură de ploaie…

ZANA IARNA :Pe drum s-au întâlnit cu Vâjâie Vânt care şi el o căuta pe Roua…

VÂJÂIE VÂNT: Norişorule, unde e Roua? M-a trimis Ger Năpraznic să o caut şi să i-o duc ca să-i aprindă pipa şi să-i scuture barba de brumă.

NORIŞORUL 1: N-o poţi lua! Nor Cenuşiu vrea să o trimit pe pământ ca o picătură de ploaie. Pământul are nevoie de apă!

VÂJÂIE VÂNT: Şi cine spune că nu am voie? Tu? Ger Năpraznic e foarte supărat că am lăsat o rază de soare să pătrundă în castelul lui şi aceasta i-a topit un fir de mustaţă. Trebuie să o duc pe Roua la el, ca să îi mai pot intra în voie!

Vâjâie Vânt o smulse pe fetiţă …

VÂJÂIE VÂNT: Vino cu mine! Te voi duce la palatul lui Ger Năpraznic!

ROUA: Norişor, unde eşti? Nu mă lăsa cu Vâjâie Vânt…

GER NAPRAZNIC: De când te aştept, fetiţo!

ROUA:Dă-mi drumul, dă-mi drumul! Nu vreau să rămân la voi! Te rog, Ger Năpraznic, nu mă opri aici la tine!

GER NAPRAZNIC : Nu te mai smiorcăi şi du-te şi adu un pieptene de gheaţă să-mi scuturi bruma din păr! Aveam nevoie de cineva care să facă asta!

Fata începu să-l pieptene, dar lacrimile i se rostogoleau pe obraz.

GER NAPRAZNIC :Nu mai plânge degeaba!Nu-i de ajuns că mi-a topit raza de soare un fir din mustaţă, tu vrei sa ma topeşti cu totul? Ai grijă, un fir de par de-mi va lipsi e vai de tine!

GER NĂPRAZNIC: Voi scăpa de lacrimile tale transformându-le în puf de brumă!... ( G.N. aruncă confetti înspre fetiţă)

ZÂNA IARNA: Fata deschise geamul, iar bruma a fost luată de vânt şi

dusă spre pământ. Privea după ea şi dorul de casă îi săgeta inima. Fără să stea pe gânduri îşi întinse pelerina şi începu să zboare …

Ger Năpraznic îl chemă pe Vâjâie Vânt şi-i spuse:

GER NĂPRAZNIC: Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla de poti si prefă-o in fulg de zapada!

Văzînd că nu o poate ajunge din urmă începu să sufle cu putere spre ea .Cu ultima ei putere zise:
ROUA:N-am să te las, moşule, să îngheţi pământul! N-am să te las! Îmi voi întinde rochiţa mea frumoasă ca să apăr pământul şi să-l încălzesc!

ZÂNA IARNA: Tremurând, îşi prinse rochiţa ei frumoasă cu mâinile şi o întinse să apere pământul de gerul năpraznic, iar rochiţa se prefăcu în fire sclipitoare de zăpadă care au acoperit pământul. (deasupra fetiţei va sta un balon mare plin cu confetti albe, argintii; la final, când fetiţa se aşează şi acoperă pământul, se va sparge balonul).

ZÂNA IARNA: Şi, aşa, fiecare fir din ţesătura minunatei rochiţe se prefăcu în câte un firişor sclipitor de zăpadă care tocmai acoperi pamântul să-l încălzească, să ocrotească seminţele care dormeau somnul lung de iarnă, aşteptând primăvara să încolţească, să înveselească şi să îmbogăţească pământul cu rod îmbelşugat.
De priviţi cu atenţie fiecare fulguşor de zăpadă, în el veţi vedea ochii strălucitori ai Rouăi, care zâmbesc cu drag tuturor copiilor şi-i îmbie la joc.