Legenda bradului
Venise
toamna. Toate pasarile calatoare plecasera spre tarile calde. Numai o
pasarica tare mititica nu putea sa zboare dupa stol, umezindu-i-se
ochisorii de lacrimi. Avea o aripa rupta, exact ca in povestea cu puil
de prepelita, cu aripa franta de alicele unui vanator …
Biata pasare, cu inima plina de jale, se duse cu greu in padure, ca sa ceara ajutor de la arbori.
Cu glasul duios, ii ruga pe copaci:
- Uitati, am aripa rupta. Lasati-ma sa traiesc intre ramurile voastre pana va sosi primavera.
-
Eu nu pot sa te primesc, pasarica! raspunse ursuz fagul. Mi-ajunge ca
am grija de ramurile mele. Pleaca de aici si du-te la stejar!
-
Nici eu nu pot! vajai stejarul rautacios. Ma tem sa nu-mi mananci
ghinda. Fugi, pasarica, in alta parte! De nu, iti rup si cealalta aripa.
Cam in felul acesta o gonira pe sarmana pasarica si ceilalti arbori din codru. Saraca de ea!
Era pe marginea disperarii cand auzi o voce:
- Unde te duci, pasarica?
Era bradul.
-
Nu mai stiu unde sa ma duc, bradule. Copacii m-au prigonit cu totii si
nu vor sa ma primeasca in ramurile lor. Uite, aripa ma doare si nu mai
pot sa zbor. Au, Doamne, ce durere!
- Vino la mine! zise bradul, induiosat de soarta bietei pasarele. Poti ramane cat vrei intre ramurile mele!
Atunci
pasarica se urca si-si facu culcus intre ramurile bradului. Insa intr-o
noapte, vantul friguros porni sa sufle cu putere. Semn ca se apropia
iarna. Frunzele arborilor se ingalbeneau si cadeau la pamant, una cate
una.
- Pot sa scutur si frunzele bradului? il intreba vantul pe Mos Crivat, imparatul Vanturilor.
- Nu! hotari mos Crivat. De brad sa nu te atingi deloc. Bradul a fost bun cu biata pasarica.
Trebuie sa avem si noi mila de el. Podoaba verde sa nu-i cada niciodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu