CLASA NOASTRĂ

Moș Ion Roată şi Cuza-Vodă

Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.

În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: şi mai mari, şi mai mici; şi mai bătrâni, şi mai tineri; şi mai învăţaţi, şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Între aceşti din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit şi Tololoiu, Grigore Cuza şi alţi câţiva de-alde aceştia, care, ţinându-se de obiceiurile strămoşeşti, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujbă bisericească de la început până la sfârşit, cântând şi citind la strană de-a valma cu dascălii şi preoţii bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împărţeau bucăţica de pâine cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi nevoiaşi, cum apucară din părinţi. Atâta-i ajungea capul, atâta făceau şi ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă mai aveau!

Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru firesc să se facă, fiind în luptă timpul de faţă cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire!

Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate, numai cu franţuzească şi nemţească, erau cârtitori asupra trecutului şi cei mai guralivi totodată. Vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti nu le mai veneau la socoteală. Şi din această pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, işlicari, strigoi şi câte le mai venea în minte, după cum le era şi creşterea; dă, învăţaţi nu-s?

Nu-i vorbă că şi nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau şi ei tinerilor câte-un ibrişin pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni smintiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri. În aşa împoncişare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate că şi unii şi alţii erau pentru "Unire". Numai atâta, că bătrânii voiau "Unire" cu tocmală, iar tinerii "Unire" fără socoteală, cum s-a şi făcut.

Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea, mustrându-i: ba că nu vorbesc drept româneşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene; ba că "umblaţi cu şurubele, să ne trageţi butucul"; ba că "face omul cu cineva o tovărăşie cât de mică, şi tot urmează învoială între părţi, iar nu aşa cu ochii închişi", căci, "dacă n-ai carte, n-ai parte", scurtă socoteală; ba că, "de când cu străinătatea, v-aţi înstrăinat şi legea, şi limba, şi inima, şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinat, şi nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebaţi pe bieţii nemernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca nişte câini ai nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală mai dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopseşte şi-i ţuhăieşte mai rău decât pe vite! Ciocoismul şi străinii să trăiască, şi las’ pe dânşii, că ne scot ei la covrigi!" Ba că "vai de ţara care ajunge s-o puie copiii la cale"; ba că "vorba multă, sărăcia omului", şi, dacă li-i treaba de-aşa, facă ei ce-or şti, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate şi-i stau vitele cu dinţii la stele, din pricina slugilor, cărora puţin le pasă de munca stăpânului; şi câte şi mai câte năzdrăvănii de-alde aceste. Las’ pe bătrâni să te descânte şi să te judece ei, în legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt popă… Şi iaca aşa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.

Acum vine alta la rând. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca şi moş Ion Roată sare cu gura:

- Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne dumerim şi noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica, păcatele mele!

Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Ion Roată, zicându-i cu glas poruncitor şi răutăcios:

- Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule? Tacă-ţi leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi helbet! nu ţi-a lua nime din spate ce ştiu eu… Auzi obrăznicie! Tu… cu optzeci de mii de fălci de moşie, şi el un ghiorlan c-un petic de pământ, şi uite ce gură face alăturea cu mine!

Moş Ion Roată, simţindu-se lovit până în suflet, răspunde atunci cu glas plângător:

- Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să picepem şi noi câte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic eşti, megieş îmi eşti, ca răzeş ce mă găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale când m-oi întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe d-neavoastră deatâta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Şi mai mult decât atâta: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumneavoastră, şi-l priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele, şi tăceţi şi-l îmbrăţişaţi! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi… Din mojici, din ghiorlani şi din dobitoci nu ne mai scoateţi! Dumnezeu să ne ierte, şi să ne iertaţi şi dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa este: v-aţi deprins a lua focul totdeauna cu mâinile noastre cele mojiceşti… şi tot noi cei horopsiţi!

- Sfânt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; şi sunt fericit că stai alăturea cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învăţătură, mai bine un ţăran cu un car de minte!

La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel cu pricina… a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prieteneşte cu moş Ion Roată.

În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviinţat "Unirea", şi apoi deputaţii s-au întors fiecare pe la vetrele lor.

Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza-vodă spre Bucureşti, a poposit la Agiud, unde l-a întâmpinat o mulţime de lume, ca pe un domnitor.

Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zăreşte o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful unei prăjini. Cuza-vodă, înţelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Şi, când colo, un ţăran bătrân cade în genunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimile în ochi, şi dându-i o hârtie scrisă pe toate feţele.

- He, he! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi, fără sfială, ce durere ai. Ţi-a făcut cineva vrun neajuns?

Moş Ion Roată, văzând că, după atâţia ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atâta bunătate, a început a plânge cu hohot şi a-l ruga să-i citească hârtia.

Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui moş Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeţe:

- Spune, moş Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înţeleg!

Atunci moş Roată, venindu-şi în sine, începe a se jelui cum urmează:

- Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de "ad-hoc", n-am mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei moşii foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier aşa de mare, putred de bogat şi cu învăţătură, să-şi pună mintea cu unul ca mine, de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste! Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost aşa de sec, între cei de-o seamă cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot felul.

Întâi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină şi să mă aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a dreptul, sau prin alţii, cum să dea vitişoarele mele măcar de-un pas pe moşia boierească; ş-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruţare! Şi astăzi împuşcă-i porcii; mâine, vacile şi boii; poimâine, căişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada şi du-le la curte. Îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!

Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Şi boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine! Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul! Şi cu rânduiala asta, măria-ta, în câţiva ani de zile m-a calicit cu desăvârşire, şi mi-a ridicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!

Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât a vorbit el. Şi când a isprăvit vorba, vodă i-a pus două fişicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:

- Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întâmpină-ţi nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci "El nu bate cu ciomagul".

Lui moş Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi, şi, sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulţumire, zice oftând:

- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?

- Cu ruşinea, iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.

Moş Ion Roată: mit şi realitate

Moş Ion Roată este, în acelaşi timp, un nume, un mit şi o realitate. Din păcate, noi, românii, nu ne acceptăm valorile sau nu ştim să le promovăm. Nu suntem lăsaţi, nu putem, nu ştim sau nu vrem să acceptăm faptul că unii dinte noi nu vor să se „bălăcească” în mizeriile sau în capcana istoriei, acestea fiind „întinse” Poporului Român de către puternicii zilei.
Dimitrie Cantemir şi-a intitulat una dintre prestigioasele sale opere „Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman”. Ca să ajungă la această realizare a învăţat, a observat şi, mai ales, nu şi-a uitat rădăcinile. Dar să nu uităm că a fost dat, a fost lăsat zălog la Poarta Otomană şi nu a huzurit pe acolo. Şi-a desăvârşit educaţia şi nu a uitat nicio clipă ţara şi lumea în care s-a născut. Nu este singurul, toţi marii eroi ai românilor nu au uitat cine sunt şi, prin faptele lor, au devenit icoane ale Neamului Românesc, ca să nu uităm cine suntem. Lista lor e lungă, dar şi tristă în acelaşi timp.
După Revoluţia de la 1848 din ţările române, în contextul post-revoluţionar european, adia şi pentru împilatul Popor Român un vânt de dreptate, de împlinire, de unire. Unirea a fost şi a rămas idealul tuturor românilor, sau, poate, mai bine ar fi spus că Unirea era şi este idealul celor ce simt româneşte.

Fruntaşii paşoptişti, Mihail Kogălniceanu, Eftimie Murgu, C.A. Rosetti şi toţi ceilalţi nu au lăsat în uitare idealurile revoluţiei, ci au continuat să lupte pentru împlinirea lor. Astfel, la momentul 1857, în dorinţa de realizare a Unirii şi, explicit, pentru aceasta, au fost constituite Divanurilor (adunările) ad-hoc, în Ţara Românească şi Moldova, în cadrul acestora fiind chemaţi să-şi exprime opinia şi ţăranii, „spre a lua şi ei parte la făurirea acestui măreţ şi nobil act naţional”.
Aşa a ajuns şi Ion Roată în divanul ad-hoc al Moldovei şi a transformat realitatea bunului-simţ în legendă. Moş Ion Roată. Un nume simbol, alcătuit din trei cuvinte, ca şi simbolul credinţei creştine - Sfânta Treime, sau chiar istorice (trei ţări româneşti unite permanent prin simţire), şi în acelaşi timp, trei simboluri: moşul, Ion (noi) şi roata, reliefând: vechimea, reprezentativitatea şi unitatea. Ion Roată este o realitate istorică. Celebrul ţăran român s-a născut în satul Gura Văii din comuna Câmpuri, judeţul Vrancea, în anul 1806. Din păcate, nu este cunoscută exact şi ziua naşterii. Înainte de a deveni celebru (prin bun simţ), Ion Roată a devenit (prin muncă) un gospodar de frunte al comunei sale, deoarece avea un spirit deschis, fiind dăruit cu o minte ascuţită şi cu o mare uşurinţă de exprimare a gândurilor şi sentimentelor.
La Iaşi, fiind considerat o personalitate dreaptă şi puternică, a devenit purtătorul de cuvânt al ţărănimii. În acest fel a câştigat adepţi ai realizării Unirii: Costache Negri, Anastasie Panu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza şi mulţi alţii. După încheierea lucrărilor Divanului ad-hoc, Ion Roată a rămas la Iaşi şi a propagat ideile unioniste. Ca urmare, a fost arestat şi trimis sub escortă la Focşani şi, de aici, la Câmpuri. În 5 februarie 1859 însă, la Focşani, se reîntâlneşte cu Alexandru Ioan Cuza.

După Unire, Ion Roată este ales în judeţul sătesc, unde militează pentru înfiinţarea şcolii şi semnează cu parafă alegerea primarului din comună. Pentru aplicarea Legii agrare a domnitorului Alexandri Ioan Cuza, demnul ţăran Ion Roată este ales atât în comisia din sat, cât şi cea din plasa Zăbrăuţi şi se achită cu cinste de aceste îndatoriri, dar îşi duce în continuare, cu simplitate, viaţa de ţăran, atât cu bucurii, cât şi cu necazuri. În 1878, Mihail Kogălniceanu îi expediază, la Focşani, brevetul şi decoraţia „Steaua României”.
Uitat de lume, Moş Ion Roată se stinge din viaţă în data de 20 februarie 1882, fiind înmormântat în satul natal. În anul 1909, la 50 de ani de la Unire, este comemorat cu mare cinste. Dar, ulterior intervine iarăşi uitarea. Doar după 1990 mormântul este refăcut punându-se o cruce şi o placă de marmură. De atunci, în fiecare an, la 24 ianuarie, la cimitirul unde odihneşte Moş Ion Roată, se face un parastas în cinstea celui care a crezut cu toată fiinţa lui că Unirea aduce şi propăşirea Poporului Român obidit.
În anecdota „Moş Ion Roată, cel mai mare povestitor român”, Ion Creangă prezintă foarte plastic pentru ce fuseseră chemaţi ţăranii la acele Adunări ad-hoc. Masă de manevră. Ca tot ce se întâmplă în România. „Spontan organizate.” Nu putem sau nu vrem să scăpăm de această tară nici acum. Punându-i pe ţărani să ridice singuri şi să-i aducă bolovanul, boierul tot boier rămânea. Pe boieri nu prea îi trăgea inima la unire în muncă, la unire la greu, noroc cu ţăranul român.... că i-a luminat mintea... cerându-i şi boierului să pună umărul.
Dar tot talpa ţării, „opinca” avea să poarte tot greul pe umeri în războiul de independenţă, în primul şi al doilea război mondial. Şi, de fiecare dată, inclusiv acum, ţăranii, eroii anonimi ai acestei ţări au pus braţul, sufletul şi inima pentru pământul sfânt al Patriei, din care meritau „bucata lor de pământ” să o sfinţească cu hărnicia braţelor şi sudoarea frunţii. Dar nicio lege agrară nu a fost dusă la bun sfârşit, legile agrare aplicându-se, de cele mai multe ori, după bunul plac al puternicilor zilei, a ciocoilor vechi şi noi, al celor care cred că ţara este nu pentru a fi iubită, admirată şi pentru a munci pentru EA, ci doar pentru furat. Asta simt boierii, ciocoii mai vechi şi mai noi, „clasa super-sus-pusă”, toţi veneticii şi parveniţii, care şi-au găsit un loc călduţ pe pământul românesc, dar care nu simt româneşte, nu au inimă românească, nu trăiesc după datina, morala şi credinţa creştină.

Astfel, nici boierul nu a uitat afrontul pe care Moş Ion Roată i l-a adus în Divanul ad-hoc din Moldova. Şi, în scurt timp, a reuşit să-l aducă la sapă de lemn pe bunul Moş Ion Roată, omorându-i animalele sau ducându-le la obor pentru inventate încălcări de hotar. În căutarea dreptăţii, mergând la curtea boierească, simplul, dar demnul ţăran român a fost scuipat pe obraz de mişelul boier. Că doar dreptatea umblă cu capul spart, nu o ştim de azi sau de ieri. Vremelnicii puternici ai zilei obişnuiesc de prea mult timp, şi din păcate, continuă şi astăzi să batjocorească dreptatea, istoria, poporul. Până când?! Până când „o mână de fier” (chiar şi într-o „mănuşă de catifea”) nu uită că este a ţării şi cu fermitate face, totuşi, dreptate.
Astfel, în povestea „Ion Roată şi Cuza Vodă” se arată, tot de un genial ţăran român, cum i se face dreptate: la întrebarea lui Moş Ion Roată către domnitorul Alexandru Ioan Cuza: „- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne Măria Ta?”, Domnul răspunde: „- Cu ruşinea, iaca aşa rămâne moş Ioane, zise Cuza-Vodă, sărutându-l şi pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat Domnitorul Ţării şi ţi-a şters ruşinea”.
Atunci era şi aceasta o modalitate de a şterge „ruşinea” făcută de puternicii zilei. Dar astăzi... ? Cine are curajul de a şterge „ruşinea” generată şi promovată de puternicii zilei de pe obrazul nostru şi al Ţării? Cine este Cuza... pentru noi toţi, cei ca Moş Ion Roată?!

Autor:

Costel Ene (Braşov),strănepot al lui Moş Ion Roată

IOAN ROATA SI VODA CUZA

Intre taranii fruntasi care au luat parte, impreuna cu boierii, cu

episcopii si cu mitropolitul tarii la Divanul ad-hoc din Moldova, in

1857, era si mos Ion Roata, om cinstit si cuviincios, cum sunt mai toti

taranii romani de pretutindeni. Numai atata, ca mos Ion Roata, dupa

cate zile vazuse si dupa cate patise el in viata sa, nu prea punea

temei pe vorbele boieresti si avea gadilici la limba, adica spunea om-

ului verde in ochi, fie cine-a fi, cand il scormolea ceva la inima.

Asa e taranul: nu prea stie multe.

Si mos Ion Roata, fiind taran, cum v-am

spus, desi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzatori

in sufletul sau.

In Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toata mana: si mai

mari, si mai mici; si mai batrani, si mai tineri; si mai invatati, si mai

neinvatati, cum ii apucase timpul. Intre acesti din urma erau de-alde

batranul Alecu .orascu, poreclit si Tololoiu, Grigore Cuza si alti cativa

de-alde acestia, care, tinandu-se de obiceiurile stramosesti, in toate

sarbatorile ascultau cu evlavie slujba bisericeasca de la inceput pana

la sfarsit, cantand si citind la strana de-a valma cu dascalii si preotii

bisericii; iar la zile mari, ca sa le ticneasca veselia, imparteau bucatica

de paine cu orfanii, cu vaduvele si cu alti nevoiasi, cum apucara din

parinti. Atata-i ajungea capul, atata faceau si ei pe vremea lor, Dum-

nezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca, unde-or fi acolo, ca buna inima

mai aveau!

Dar sa ne intoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca in toate

adunarile de felul acestora, se facea vorba multa; si era lucru firesc

sa se faca, fiind in lupta timpul de fata cu cel trecut, pentru cea mai

dreapta cauza a neamului romanesc: Unirea, sfanta Unire!

Boierii cei mai tineri, crescuti de mici in strainatate, numai cu

frantuzeasca si nemteasca, erau cartitori asupra trecutului si cei mai

guralivi totodata. Vorba, portul si apucaturile batranesti nu le mai

veneau la socoteala. Si din aceasta pricina, unii, in aprinderea lor,

numeau pe cei batrani: rugini invechite, islicari, strigoi si cate le mai

venea in minte, dupa cum le era si cresterea; da, invatati nu-s?

Nu-i vorba ca si natangia unor batrani era mare. Uneori, cand se

maniau, dadeau si ei tinerilor cate-un ibrisin pe la nas, numindu-i:

bonjuristi, duelgii, pantalonari, oameni smintiti la minte si ciocoi

infumurati, lepadati de lege, stricatori de limba si de obiceiuri. In asa

imponcisare de idei se aflau boierii batrani cu tineretul din Divanul

ad-hoc al Moldovei, cu toate ca si unii si altii erau pentru Unire .

Numai atata, ca batranii voiau Unire cu tocmala, iar tinerii Unire

fara socoteala, cum s-a si facut.

Toate ca toatele, dar mare lupta aveau unii dintre boierii tineri

cu cuconul Alecu .orascu, care, una-doua, ii tolocanea, mustrandu-i:

ba ca nu vorbesc drept romaneste, cum vorbeau parintii lor, ci au

corchezit graiul stramosesc, de nu-i mai intelege nimene; ba ca

umblati cu surubele, sa ne trageti butucul ; ba ca face omul cu cineva

o tovarasie cat de mica, si tot urmeaza invoiala intre parti, iar nu asa

cu ochii inchisi , caci, daca n-ai carte, n-ai parte , scurta socoteala;

ba ca, de cand cu strainatatea, v-ati instrainat si legea, si limba, si

inima, si chiar dragostea satenilor; si dupa nepasarea si risipa ce o

facem, zvarlind banul pe lucruri de nimica, putin mai avem de

instrainat, si nu-i departe vremea aceea, pe cat vad eu. Intrebati pe

bietii nemernici de sateni, sa spuie ei daca mai cunosc cine le e stapan.

Au ramas ca niste caini ai nimanui, sarmanii oameni! Cine se scoala

mai dimineata, acela e mai mare in sat la ei, de-i horopseste si-i

tuhaieste mai rau decat pe vite! Ciocoismul si strainii sa traiasca, si

las pe dansii, ca ne scot ei la covrigi! Ba ca vai de tara care ajunge

s-o puie copiii la cale ; ba ca vorba multa, saracia omului , si, daca

li-i treaba de-asa, faca ei ce-or sti, ca el mai bine se duce acasa, ca-i

ploua caii in spate si-i stau vitele cu dintii la stele, din pricina slugilor,

carora putin le pasa de munca stapanului; si cate si mai cate nazdra-

vanii de-alde aceste. Las pe batrani sa te descante si sa te judece ei,

in legea lor, ca nu-ti mai trebuie alt popa Si iaca asa cu de-alde

cuconul Alecu .orascu.

Acum vine alta la rand.

Intr-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri,

iaca si mos Ion Roata sare cu gura:

Aveti bunatate de vorbiti mai moldoveneste, cucoane, sa ne

dumirim si noi; caci eu, unul, drept va spun, ca nu pricep nimica,

pacatele mele!

Un oarecare boier intampina atunci pe mos Ion Roata, zicandu-i

cu glas poruncitor si rautacios:

Dar ce nevoie mare este sa intelegi tu, mojicule? Taca-ti leoar-

ba, dac-ai venit aici; c-apoi intoarce-ne-vom noi acasa, si helbet! nu

ti-a lua nime din spate ce stiu eu Auzi obraznicie! Tu cu optzeci de

mii de falci de mosie, si el un ghiorlan c-un petec de pamant, si uite ce

gura face alaturea cu mine!

Mos Ion Roata, simtindu-se lovit pana in suflet, raspunde atunci

cu glas plangator:

Dar bine, cucoane, daca nu v-a fost cu placere sa picepem si

noi cate ceva din cele ce spuneti dumneavoastra, de ce ne-ati mai

adus aici sa va bateti joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic esti,

megies imi esti, ca razes ce ma gasesc, si stiu bine ca n-are sa-mi fie

moale cand m-oi intoarce acasa, unde ma asteapta nevoile. Dar sa nu

va fie cu suparare, ia, palmele aceste taranesti ale noastre, strapunse

de palamida si pline de bataturi, cum le vedeti, va tin pe d-neavoastra

de-atata amar de vreme si va fac sa huzuriti de bine. Si mai mult

decat atata: orice venetic, in tara asta, este oplosit de dumneavoastra,

si-l priviti cu nepasare cum ne suge sangele, si taceti si-l imbratisati!

Numai noi, vite de munca, va suntem dragi ca sarea in ochi Din

mojici, din ghiorlani si din dobitoci nu ne mai scoateti! Dumnezeu sa

ne ierte, si sa ne iertati si dumneavoastra, cucoane, dar cu adevarat

asa este: v-ati deprins a lua focul totdeauna cu mainile noastre cele

mojicesti si tot noi cei horopsiti!

Sfant sa-ti fie rostul, mos Ioane, ca ai vorbit din durere, raspunse

atunci cuconul Alecu .orascu; si sunt fericit ca stai alaturea cu mine.

Decat un bonjurist c-o mana de invatatura, mai bine un taran cu un

car de minte!

La aceste vorbe, multi dintre boieri s-au simtit atinsi; cel cu prici-

na a ramas ca oparit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mana

prieteneste cu mos Ion Roata.

In sfarsit, dupa multe dezbateri furtunoase urmate in Divanul ad-

hoc, s-a incuviintat Unirea , si apoi deputatii s-au intors fiecare pe

la vetrele lor.

Peste cativa ani dupa aceasta, trecand Cuza-voda spre Bucuresti, a pop-

osit la Agiud, unde l-a intampinat o multime de lume, ca pe un domnitor.

Printre lumea ce se inghesuia, cu treaba, fara treaba, iaca se zareste

o hartie falfaind pe deasupra capetelor multimii, in varful unei prajini.

Cuza-voda, intelegand ca trebuie sa fie vrun suflet necajit, face semn

sa i se deschida calea. Si, cand colo, un taran batran cade in genunchi

dinaintea domnitorului, sarutandu-i mana, cu lacrimile in ochi, si dan-

du-i o hartie scrisa pe toate fetele.

He, he! mos Ion Roata, prietenul si tovarasul meu cel vechi din

Divanul ad-hoc, lucru negandit! Ridica-te, mos Ioane, si spune-mi,

fara sfiala, ce durere ai. Ti-a facut cineva vrun neajuns?

Mos Ion Roata, vazand ca, dupa atatia ani de zile, nu l-a uitat

colonelul Alexandru Cuza si ca l-a primit cu atata bunatate, a inceput

a plange cu hohot si a-l ruga sa-i citeasca hartia.

Voda, fiind gata de plecare si vazand ca hartia lui mos Roata cu-

prinde multa polologhie, zise cu blandete:

Spune, mos Ioane, din gura ce ai de spus, ca mai bine am

sa inteleg!

Atunci mos Roata, venindu-si in sine, incepe a se jelui cum ur-

meaza:

Luminarea-voastra! De cand cu pacatul cel de ad-hoc , n-am

mai avut zi buna cu megiesul meu cel puternic, stapanul unei mosii

foarte mari, pe care-l cunosti maria-ta. N-am gandit, nenorocitul de

mine, ca dumnealui, un boier asa de mare, putred de bogat si cu

invatatura, sa-si puna mintea cu unul ca mine, de la niste vorbe neso-

cotite ce le-am zis si eu atunci, intr-un necaz. Numai Dumnezeu sa-i

dea sanatate si bine, dar amarnic m-a lovit in avere si in cinste! Crede,

maria-ta, ca nici eu n-am fost asa de sec, intre cei de-o seama cu mine.

Dar, de cum am ajuns acasa, goana si prigoana pe capul meu, din

partea boierului, in tot felul.

Intai si-ntai, a pus inadins pe feciorii boieresti sa-mi caute pricina

si sa ma aduca la sapa de lemn. Si acestia, ca oameni fara judecata si

pizmasi, faceau toate chipurile satanicesti, sau ei de-a dreptul, sau

prin altii, cum sa dea vitisoarele mele macar de-un pas pe mosia boi-

ereasca; s-apoi, sub cuvant ca au facut stricaciune, sa mi le poata ucide

fara nici o crutare! Si astazi impusca-i porcii; maine, vacile si boii;

poimaine, caisorii; in alta zi ie-i oile dinapoi cu gramada si du-le la

curte. Iti poti inchipui, maria-ta, ce urgie grozava era pe capul meu!

Vazand eu de la o vreme ca nu mai inceteaza cu jafurile, mi-am

luat inima-n dinti si m-am dus la boier sa ma jeluiesc. Si boierul, in

loc de un cuvant bun, m-a scuipat drept in obraz, de fata cu slugile

sale si cu alti oameni ce se aflau atunci la curte, incat am crezut ca

a cazut cerul pe mine de rusine! Ba inca m-a si amenintat ca alta

data, de mi-a mai calca piciorul in ograda boiereasca, are sa po-

runceasca sa ma intinda la scara si sa ma bata cu biciul! Si cu ran-

duiala asta, maria-ta, in cativa ani de zile m-a calicit cu desavarsire,

si mi-a ridicat si cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lu-

cru!

Cuza-voda a stat neclintit si s-a uitat tinta la mos Ion Roata, cat

a vorbit el. Si cand a ispravit vorba, voda i-a pus doua fisicuri de na-

poleoni in mana, zicandu-i cu bunatate:

Tine, mos Ioane, acest mic dar de la mine, si intampina-ti nevoia,

de azi pe maine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasa-l in

judecata lui Dumnezeu, caci El nu bate cu ciomagul .

Lui mos Ion Roata i se umplura din nou ochii de lacrimi, si,

sarutand mana lui voda, ca semn de multumire, zice oftand:

Dar cu rusinea ce mi-a facut, cum ramane, maria-ta?

Cu rusinea, iaca asa ramane, mos Ioane, zise Cuza-voda,

sarutandu-l pe un obraz si pe altul, in fata multimii adunate acolo.

Du-te si spune satenilor dumitale, mos Ioane, ca, pe unde te-a scui-

pat boierul, te-a sarutat domnitorul tarii si ti-a sters rusinea.

Iasi, 1882, noiembrie 13

România, ţara mea

România-i ţara mea!

Drag mi-e să trăiesc în ea!

Are munţi, păduri şi vii,

Ape reci, grâu pe câmpii.

Ţara mea e tare mândră,

Codrul dorurile-şi cântă,

Apele ce curg la vale

Îţi scot frumuseţi în cale.

Limba noastră e frumoasă

Dulce şi melodioasă,

Am păstrat-o mii de ani,

Nu am dat-o la duşmani.

Ţara mea e tot ce sunt,

Dragoste şi tot ce simt.

Noi aici vom fi mereu

Apăraţi de Dumnezeu.

UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE

Dupa revolutia de la 1848 -1849 din Tarile Romane ,Turcia si Rusia hotarasc soarta Principatelor Romane prin Conventia de la Balta Liman , din aprilie 1849 , conform careia domnii celor doua tari sunt numiti pe o perioada de sapte ani , adunarile obstesti erau inlocuite cu divanuri formate prin numire ,iar Principatele Romane se aflau sub ocupatie ruso-turca (1848-1851).

Astfel, au fost numiti domni in Tara Romaneasca Barbu Stirbei (potrivnic unirii ) iar in Moldova Gr. Al. Ghica (favorabil unirii ).

Emigratia romana a desfasurat o puternica propaganda in favoarea unirii la Paris , Londra , Viena , Istambul etc.

Problema unirii se discuta in Congresul de pace de la Paris -1856- , care a incheiat razboiul Crimeii( 1853-1856) in care Rusia a fost infranta de Turcia , aliata cu Anglia , Franta , Piemont . Propunerea Frantei de unire a Principatelor , sub conducerea unui print strain , a fost reaprinsa de Turcia ,Austria , Anglia ; s-a hotarat consultarea populatiei din principate prin organizarea unor adunari ad-hoc la Iasi si Bucuresti in 7-8 octombrie 1857 in care romanii au cerut unirea, neutralitatea , autonomia Principatelor , print strain si adunari reprezentative.

In cele doua tari miscarea unionista se intensifica , se organizeaza comitete ale unirii.

La 7 august 1858 prin conventia de la Paris marile puteri garante aproba “Statutul intern si international al Principatelor Romane care prevedea o unire formala a Principatelor , infintarea unor institutii comune pentru ambele tari la Focsani , Comisia Centrala si Inalta Curte de Justitie si Casatie , o lege electorala bazata pe votul cenzitar si desfintarea privilegiilor feudale.

La 5 ianuarie 1859 Al. I. Cuza a fost ales in unanimitate ca domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 Cuza a fost ales domnitor al Tarii Romanesti.

In urma unei intense activitati diplomatice dubla alegere a lui Cuza a fost recunoscuta la Conferinta puterilor garante de la Paris din aprilie 1859 ( cu exceptia Austriei si a Turciei care vor recunoaste dubla alegere in septembrie 1859). In 4 decembrie 1861 Turcia acorda firmanul prin care recunoaste neconditionat unirea deplina a Principatelor.

Pe plan intern dupa unire , s-a intensificat activitatea reformatoare , realizandu-se unificarea armatei , unificarea cursului monetar , a regimului vamal , unificarea misiunii diplomatice de la Istambul , stabilirea capitale unice la Bucuresti.

Dar o profunda activitate reformatoare a desfasurat guvernul M. Kogalniceanu prin realizarea unor reforme menite sa modernizeze societatea romaneasca , intre care amintesc : secularizarea averilor manastiresti (decembrie 1863) reforma agrara (august 1864), Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris ( mai 1864) , legea electorala (mai 1864) , legea instructiunii publice (decembrie 1864),Codul penal si Codul de procedura penala (martie 1864) , Codul civil (decembrie 1864 ) , legea de organizare a armatei ( decembrie 1864 ).

Divergentele dintre Cuza si Kogalniceanu , care au determinat demisia guvernului Kogalniceanu , intensificarea activitatii monstruoasei coalitii au fost doar cateva din cauzele care au determinat abdicarea lui Cuza in 11 februarie 1866 si plecarea sa in exil .

Desi domnia lui Cuza a fost scurta doar 7 ani , realizarile sale au fost semnificative , reformele sale au contribuit la modernizarea tarii, a indeplinit programul unionist exprimat in adunarile ad-hoc , Cuza ramanand in istorie nu doar pentru realizarile sale politice , dar si pentru generozitatea si spiritul sau de sacrificiu.