Dragobete vs. Valentine`s Day: tradiții, obiceiuri și superstiții
Dragobete este o sărbătoare de origine dacică pe care noi, românii, o sărbătorim în fiecare an pe 24 februarie. Este echivalentul autohton al sărăbtorii Valentine`s Day (ziua îndrăgostiților, 14 februarie). Totuși, cele două au foarte puține lucruri în comun:
Numele
În ceea ce privește sărbătoarea dacică, legenda spune că Dragobete era fiul unei bătrâne pe nume Baba Dochia (personaj asociat cu sosirea primăverii). Dragobete are multe caracteristici asemănătoare cu zeul roman al iubirii, Cupidon, și cu cel grec: Eros. Sărbătoarea mai este cunoscută și sub alte denumiri, printre care „Cap de primăvară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor” sau „Granguru”.
În tradiția occidentală, Valentine`s Day este considerată ziua îndrăgostiților. Valentin se spune că a fost un preot creștin care s-a împotrivit deciziei împăratului roman Claudiu al II-lea de a le interzice soldaților căsătoriile. Acesta considera că împreunarea oamenilor este un drept dat de Dumnezeu, așa că a început să oficieze în secret ceremoniile. Claudiu l-a descoperit și l-a arestat, obligându-l să renunțe la creștinism și să devină soldat. Valentin a refuzat, motiv pentru care a fost executat (pe 14 februarie, în anul 269 sau 270).
Tradiții și obiceiuri
Se spune că, de Dragobete, păsările nemigratoare se adună laolaltă, se împerechează și apoi își construiesc cuiburile.
Dacă fetele și băieții se întâlnesc pe 24 februarie, se zice că vor fi îndrăgostiți tot anul. Dacă vremea permite acest lucru, tinerii se adună în gașcă la pădure pentru a culege primele flori ale primăverii, hăulind și chiuind (asemănător ciripitului păsărilor).
Un alt obicei specific presupune ca fetele și nevestele tinere să-și facă rezerve de apă din zăpada netopită până la Dragobete. Acestea trebuie să se spele cu apa respectivă pentru a-și păstra frumusețea.
Referitor la Valentine’s Day, obiceiul trimiterii de felicitări, flori, bomboane și alte cadouri își are originea în Marea Britanie.
Slovenii sărbătoresc ziua Sfântului Valentin (sau Zdravko) prin reluarea muncilor câmpului. Aceștia consideră că 14 februarie este ziua în care florile și plantele reîncep să crească.
La fel ca în cazul Dragobetelor, se crede că păsările se împerechează în ziua de Sfântul Valentin.
Superstiții
Se spune că cei care iau parte la obiceiurile de Dragobete vor fi protejați tot anul de boli, în special de febră.
Păsările care nu își găsesc perechea pe 24 februarie se presupune că rămân fără pui până anul viitor, tot de Dragobete.
Pentru a te bucura întreg anul de dragostea iubitului/iubitei, trebuie neapărat să vă întâlniți de Dragobete! Mai mult decât atât, dacă plângi pe 24 februarie, se spune că vei avea necazuri până la Dragobetele viitoare.
Dacă așa stau lucrurile pe 24 februarie, fetele trebuie să fie atente și pe 14! De Valentine’s Day, se spune că prima pasăre pe care o vezi îți dă indicii cu referire la viitorul soț: dacă e vrabie, acesta va fi sărac; dacă vezi un porumbel, te vei căsători cu sufletul-pereche, iar dacă prima pasăre pe care o zărești este o mierlă, e probabil să devii soția unui preot.
Proverbe despre politeţe
Politeţea nu costă nimic.
Politeţea este cheia de aur care deschide toate uşile.
Comportă-te pe munte ca şi cum te-ai comporta într-un palat.
Să nu faci coarne la mâncare.
Omul fără omenie e ca şi trupul fără suflet.
Omenia ţine mai mult decât minciuna.
Politeţea nu costă nimic şi cumpără orice!
Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are gură!
Omul politicos învaţă politeţea de la cel care nu o are.
Un refuz politicos e preferabil unei aprobări grosolane.
Salutul între doi duşmani este primul semn al împăcării.
Când altul grăieşte nu îi lua vorba din gură, ci aşteaptă mai pe urmă.
Obraznicul mănâncă praznicul, dar plăteşte cu obrazul.
Florii i se cere parfum şi omului politeţe.
Politeţea sporeşte mult reputaţia unui om şi a avea purtări alese este ca şi cum ai avea scrisori de recomandare permanente.
Punctualitatea este politeţea regilor.
Cea mai bună politeţe este onestitatea.
Adevărata politeţe este o datorie; cea afectată, mai ales cea neobişnuită, este şarlatanie. Ea nu e o chestiune a buneicuviințe, cu un mijloc de a pune stăpânire pe cineva.
[ AUDIO ] SAREA IN BUCATE de Petre Ispirescu
A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămânând văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase asupra fetelor. Ele mărindu-se şi văzând sârguinţa ce punea părintele lor ca să le crească pre ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi bântuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să-l facă să uite mâhnirea ce-l cuprinsese pentru moartea mumei lor.
Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întreabă pe fata cea mai mare: – Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine? – Cum să te iubesc, tată? Iaca eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atâta o tăie capul pe dânsa, atâta şi vorbi. -Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.
Şi întrebând şi pe fata cea mijlocie: – Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea? – Ca zahărul, tată. Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse. – Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.
Pasămite, fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau.
Împăratul se bucură cât un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi ca zahărul. Şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întreabă şi pe dânsa: – Cum mă iubeşti tu, fata mea? – Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţa senină, zâmbind cu dragoste firească şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Ea se ruşina, biet, văzând că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era.
Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră în râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise: – Ia fă-te mai încoace, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!
Când auzi fata cea mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul ei, intră în fundul pământului de mâhnire căci se supărase tată-său şi, încumetându-se, zise: – Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, dacă nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât mierea şi zahărul… – Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Îi închise gura şi o lăsă plângând.
Surorile vrură să o mângâie, dar cu nişte cuvinte atingătoare, care îi făceau mai mult rău decât bine.
Fata cea mică a împăratului, dacă văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila domnului o va duce. Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat. Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpân dacă ar găsi vreun loc.
Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa chelăreasa, cu ochii pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în slujbă. Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere, şi ea răspunse că nu cere nicio simbrie, fără decât să slujească o bucată de vreme şi dacă slujba ei va fi vrednică de vreo simbrie, să-i dea atât cât va face.
Chelăreasa se bucură văzând-o că răspunde aşa de cuminte, şi o luă să-i fie ajutoare. îi spuse ce are să facă şi ii dete pe mână un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămară şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la rânduiala lui.
Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mâncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era? Şi nu se ivi nicio cârteală din partea nimănui, căci ea toate tainurile le împărţea cu cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni nicio părtinire.
Unde să stea ea la vorbă deşartă, sau cu streinii carii veneau să-şi ia tainurile şi merticurile? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva vreo asemenea vorbă, că se ruşina şi găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care să închiză şi gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curţii, ci, când îşi găsea câte niţică vreme de repaus, citea pe carte. Toţi cu totul aveau sfială de dânsa şi nu-i găsea nimeni vreo faptă care să le dea dreptul a-i atârna vreun ponos de coadă.
Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât şi la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iar dacă se înfăţişă împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.
Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea cheiăresei, pe lângă dânsa. Unde se ducea împărăteasa, mergea şi ea; când se punea împărăteasa la lucru, lucra şi ca. Apoi, lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.
Se mira şi împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era.
Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit.
Să fi văzut pe mă-sa jăliri şi plânsete. Nopţile le făcea zile privindu-l la boală. Iar dacă o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de credinţă, să îngrijăască de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau nelipsite de lângă patul rănitului.
Cuvintele cele blânde şi înţelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci şi neprefăcute, smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult decât toate, cum ştia ea să umble de binişor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui.
Într-un după-prânz, după ce se făcuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise: – Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor. – Bine, măicuţă, bine. Mai bine de tânăr, decât să intri în valurile lumii. Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi dc neam, şi de treabă. – Ea e găsită, mamă. -Şi cine este? O ştiu eu? – Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din câte fete de împăraţi şi de domni am văzut, niciuna nu mi-a plăcut ca dânsa. Ea mi-a robit inima.
Se împotrivi împărăteasa oarecum, cârmi ea; dar nu fu cu putinţa să întoarcă pornirea fiului ei de la această însurătoare.
Dacă văzu şi văzu că altfel nu se poate, şi că fata ce-şi alesese fiul ei să o ia de nevastă este cuminte, blândă, cu bună judecată, şi mai presus de toate este smerită, cinstită şi vrednică, se învoi şi dânsa. Rămase acum să înduplece şi pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească şi dânsul alegerea fiului lor.Pentru aceasta nu fu mare greutate; căci atât muma, cât şi fiul căzură cu rugăminte şi lăudară pe fată cum ştiură şi ei mai bine.
Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi hotărâră şi nunta.
Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se ruga cu cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii primiră să-i facă voia şi poftiră la nuntă şi pe acel împărat.
În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi ţinură toată ziua, ca la împăraţi, de! Ce să zici? Seara se întinse o masă d-alea împărăteştile, cu fel de fel de mâncări, de băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi degetele când le vei mânca.
Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele feluri de mâncare numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca, aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijăască să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte. Sluga cea credincioasă făcu întocmai precum i se poruncise.
După ce se aşezară toţi poftiţii la masă, începură a mânca şi a se veseli cât nu se poate spune. Împăratul cel poftit, adică tatăl miresei, mânca şi nu prea. Încă de când venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor. Pasămite, el îşi semuia copila, şi neputându-şi da seamă de cum ajunsese ea să se mărite după un fecior de împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic. Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata fată o schimbaseră de cum o ştia tată-său. Şi, îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse. Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care pentru dânsul n-aveau niciun gust. Se încumese şi întreabă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mâncat de nu ţine minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului, şi văzu că bucatele sunt bune. Asemenea făcu şi la vecinul din stânga. Îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea să mănânce bucatele ce i se aducea, lui? Rabdă ce rabdă; de ruşine lua el câteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca să nu se facă de râs între meseni, dar încolo nimic. În cele din urmă, nu se mai putu opri, şi ridicându-se în sus, zise cu glas mare:
– Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine? – Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta? După cum se vede toată adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe toţi ceilalţi împăraţi, fără deosebire. – Ba să mă ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat, numai ale mele nu. Se făcu foc de supărare împăratul socru şi porunci ca numaidecât să vie bucătarii să-şi dea seamă de ceea ce au făcut, şi vinovaţii să se dea morţii.
Ştiţi ce era? Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, şi degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din sarniţă ce credea el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau şi mai dulci de pe cât erau, şi mai cătrănite.
Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru: – Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o: Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cel mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta! Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei şi, prin muncă, cinste şi hărnicie, am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrut să dovedesc tatei că, fără miere şi fără zahăr, poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate.
Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească. Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale şi şi-a cerut iertăciune. Fata, şi ea, i-a sărutat mâna şi şi-a cerut şi dânsa iertăciune dacă fapta ei l-a supărat. Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume. Tatăl fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit o aşa noră, şi de viţă bună, şi înţeleaptă şi harnică.
Eram şi eu la nuntă împreună cu cheleşul acela care se tupilează printre d-voastră, cinstiţi boieri. Multe ciolane, doamne, mai căzură de la acea masă, şi, care cum cădea, tot în capul chelului le da.
Şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa.
Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.
Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cine a spus.
Țestoasa neascultătoare
Într-un an a fost o secetă foarte mare şi lacul pe care cele trei îşi petreceau ziua a început să sece. Cele două lebede începuseră să se îngrijoreze văzând cum nivelul apei din râu era tot mai mic şi i-au spus țestoasei: “Draga noastră, nu vei mai putea sta mult în acest lac pentru că nu ai cum să mai supravieţuieşti. În curând, nu va mai fi strop de apă în lac.”
Ţestoasa a început şi ea să îşi facă griji: “Într-adevăr este foarte dificil să mai stau aici. Va rog să căutaţi voi alt lac în care aş putea să mă mut. Apoi, mergeţi şi căutaţi un băț mai gros pe undeva prin pădure.”
Ţestoasa a mai adăugat: “După ce veţi găsi un alt lac va trebui să mă căraţi acolo cu ajutorul acelui băț. Eu am să mă ţin cu dinții de băț, iar voi veţi zbura acolo ţinând în ciocuri câte un capăt al băţului.”
Şi aşa planul a fost pus în acţiune. Cele două lebede au zburat o distanţă destul de mare şi după ceva timp au găsit un lac cu apă din belşug, apoi s-au întors să îşi ia prietena ţestoasă.
Lebedele au apucat băţul şi i-au spus broaştei ţestoase: “Dragă prietenă, totul pare perfect. Dar, ţine cont! Trebuie să ţii gura închisă pe toată durata zborului. Nu ai voie să vorbeşti, altfel vei cădea.”
În cele din urmă, cele trei prietene au pornit în zbor. După o perioadă au ajuns deasupra unui oraş. Oamenii se uitau uluiţi la ceea ce se vedea în văzduh: “Uitaţi oameni buni, două lebede cară o ţestoasă cu ajutorul unui băț.”, strigau ei surprinşi.
Auzind acestea, broasca a deschis gura: “Ce e cu toată agitaţia asta?”, a întrebat ţestoasa.
Ţestoasa a scăpat băţul în momentul în care a deschis gura şi a căzut pe pământ, fără ca prietenele ei să mai poată face ceva.
Când a ajuns pe pământ, oamenii din oraş au capturat-o, iar ţestoasa n-a mai ajuns niciodată într-un lac și a trăit de atunci în captivitate.
Morala: Ascultă întotdeauna sfaturile pe care ţi la dau prietenii adevăraţi care ţin la tine.
Sursa - aici
Câinele care a fugit de acasă
Într-un an, o foamete năprasnică a lovit oraşul şi câinele nu mai găsea nimic de mâncare, aşa că, a luat hotărârea să fugă departe de casă.
Nici în oraşul în care a ajunsese, hrana nu era uşor de procurat. Rătăcind pe străzi, Spic a ajuns în cele din urmă în curtea unei case unde a găsit ceva de mâncare şi în felul acesta şi-a astâmpărat foamea care îl chinuia.
Într-o zi, câinii care locuiau în zonă l-au văzut şi cum şi-au dat seama că este un intrus, l-au atacat şi i-au făcut o mulţime de răni. Speriat, Spic a rupt-o la fugă până când câinii care l-au atacat au rămas nevăzuţi.
Când s-a oprit din fugă pentru a-şi trage sufletul, Spic era foarte speriat şi a realizat în acel moment cât de mult îi lipseşte oraşul în care s-a născut.
Atunci şi-a zis: “Mai bine plec din locul acesta! Chiar dacă în oraşul meu se găseşte greu hrana, dar macar câinii de acolo sunt blânzi, la fel ca mine.”
Morala: Cei care ţin la tine nu te vor invidia şi nu vor deveni inamicii tăi pentru ceea ce eşti.
Sursa - aici
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
