Era un om sărac – sărac, ş-avea o mulţime de copii. Acu era – în vremea foametei şi el a muncit v-o săptămână pe un căuş de grăunţe. Acu s-a dus la râşniţă cu dânsele. După ce le-o râşnit, a ieşit afară cu căuşul cu făină şi s-a pornit o furtună mare şi i-a luat toată făina din căuş. Da el straşnic s-o mâniat. "Nu mă las eu aşa cu una cu două", şi face un şumuiag de paie şi porneşte.
Îl întreabă un om:
– Unde te duci, cumătre?
– Mă duc s’ astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuş.
– Da unde-i nimeri-o?
– Unde-a fi acolo mă duc.
Mergând el loc depărtat a ajuns pe Dzeu şi sf. Petrea (erau pe pământ pe-atunci).
– Unde te duci omule?
– Mă duc s’ astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuş. Da D-zeu i-o zis aşa:
– Omule, nu te mai duce. Na-ţi o nucă… da pân a casă să nu zici: nucă, deschide-te.
Întorcându-se el înapoi, a ‘noptat ş-a ajuns la un om şi s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.
– De unde vii bade? l-ntreabă omul cela.
– Mă duceam s’ astup borta vântului ş’ am întâlnit un nebun pe drum şi mi-o dat o nucă şi-a zis să nu zic pân’ a casă nucă, deschide-te. Ce-a mai fi şi asta?
Femeia omului vicleană. Ia o nucă ‘n mână şi zice:
– Ia să-ţi văd nuca.
Îi schimbă nuca omului. Şi pe urmă se duce ‘ntr-un ocol şi zice: nucă deschide-te. Dac-o zis – atâtea vite ce-o ieşit, oi, cai, hei, o bogăţie ‘ntreagă. Ştii mata, putere dumnezeiască!
Se duce – a doua zi a casă "Nucă deschide-te". Nuca de unde să se deschidă.
– Hai bată-mi-l Dumnezeu vânt şi moşneagul lua-l-ar dracu. Mă duc s’astup borta vântului şi să bat pe moşneag de ce m-o viclenit.
Ajunge iar pe Dumnezeu.
Da D-zeu, ştii, putere dumnezeiască, acu era altfel la faţă… nu l-o cunoscut.
– Unde te duci, bade?
– S’ astup borta vântului şi să ucid moşneagul, la ce m-o viclenit.
– Na-ţi, bade, un măgar. Da să nu zici pân’ acasă: măgar baligă-te.
– N-oi zice.
Se-ntoarce el iar pe la omul cela. Da omul cela-l ospătează şi-i dă vin să bee, şi omul s-o chefăluit şi-a adormit pe laiţă. Da erau nişte ţigani cu şatra acolo ş-avea măgar şi omul s-o dus ş-o cumpărat ş-a schimbat măgarul.
Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce – acasă şi-i zice: măgar, fa bani!
Măgarul, de unde? El apuc’ un druc şi ‘ncepe a dişăla măgarul.
– Acu nu-l mai iert eu.
Se porneşte să ‘ntâlnească pe moşneag şi s’ astupe borta vântului. Întâlneşte pe D-zeu.
– Na-ţi bade, o cârjă, da să nu zici pân a casă: cârje ‘ncârjeşte-te. Ia cârja, vine pe la omul cela. Acu omul i-a dat şi mai straşnic ospăţ şi s-a sfătuit că dac’ or vede ce-a mai da şi cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu presupună că el i-o luat. Acu zice omul femeii:
– Măi, femeie, noi hai cu cârja ‘n zămnic (beciu) şi să ‘nchidem uşa ş-a să zicem: cârjă’ncârjeşte-te.
Se vâră. Cârja unde ‘ncepe a bate ş-a zdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau ucişi ca merele.
– Bade ţi-om da şi măgar şi nuca, numai mă rog, scoate-ne. Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine. A luat măgarul, cârja şi nuca şi s-o pornit a casă.
Aşa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns veste pân la-mpăratul. Atâţia bani avea el, de-o semănat ş-o crescut grâu de aur. Acu ‘mpăratul a auzit că are un lan de aur ş-o trimis doi sufragii să-i dea sămânţă, să semene şi-mpăratul.
– Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face. Împăratul când a auzit aşa, straşnic s-o mâniat ş-o gătit oştire, să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, ştii, mai mare. Ş-a venit pân la uşa lui ş-o strigat să iasă afară. Da el ave bani, da tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leşeşti. El pune cârja sub suman şi iese afară. Acu ‘mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost ruşine singur lui să se ducă el numai cu unul să se lupte. A zis:
– Omule, arată-ţi tu întâi puterea.
– Bine, măi împărate. Cârje’ncârjeşte-te, la tot soldatul câte două şi la împăratul nouă. (Cârja era dumnezeiască, tot în cap pâcâia).
O nebunit şi pe soldaţi şi pe-mpăratul. S-o dus împăratul, ş-o rămas pace ş-o trăit bine. Să dea D-zeu să trăiască şi copiii mei aşa.
