Alegerea meseriei

                                                                                    (poveste norvegiană)

A fost odată un tată care avea trei feciori. Cât au fost ei mici, s-a ocupat singur de ei, căci mama lor pierise la naşterea ultimului băiat. Dar când au crescut copiii, i-a lăsat pe fiecare să se ducă unde o vedea cu ochii ca să-şi aleagă ce meserie ar fi vrut ei. Le-a dat un termen de trei ani. Şi după trei ani, la ziua hotărâtă de cei trei fii, împreună cu tatăl lor, aveau să se întâlnească în casa părintească şi acolo fiecare să spună ce reuşise să înveţe între timp.

Plecară băieţii şi după trei ani se întoarseră acasă, la tatăl lor, care începu să-i întrebe pe rând:
– Bine-ai venit, feciorul tatii! Ia spune tu, pe unde ai cutreierat, ce-ai învăţat să faci?

Şi feciorul cel mare, Albert, se grăbi să-i răspundă:
– Dragă tată, eu m-am oprit la un cioplitor de lemne care m-a învăţat să fac tot felul de lucruri minunate din orice bucăţică de lemn.
– Bravo, bravo, feciorul tatii! Ai să lucrezi cinstit şi ai să-ţi câştigi pâinea toată viaţa, spuse tatăl său.
– Eu, tată, începu mijlociul, pe nume Anatol, sunt un ochitor neîntrecut. Am stat mult timp la un pădurar şi împreună cu el vânam toată ziua. De la distanţe nemăsurate, eu nimeream fără greş prada.
– Tată, eu, încheie Prâslea, pe nume Astor, nici nu ştii ce daruri am! Am trăit în inima unei păduri foarte îndepărtate, în coliba unui vrăjitor.
El m-a învăţat cum să cunosc graiul păsăresc şi tot el m-a învăţat să cunosc puterea fiecărei buruieni din pădure. Cum văd o iarbă, cum ştiu dacă-i tămăduitoare sau nu, dacă-i dătătoare de viaţă sau dătătoare de moarte.
– Mă bucur, feciorii tatei, că nu degeaba v-am trimis în lume. Acum, cu ce ştiţi voi şi cu ce ştiu eu, sper să putem trăi liniştiţi şi fără griji, le vorbi tatăl lor.

Dar în timp ce el le vorbea, cel mic ieşi tiptil-tiptil pe uşă afară. Tocmai se pregătea unul din fraţi să iasă după el, să vadă ce face, când dădu nas în nas cu Astor, care voia să intre din nou în casă pentru a le destăinui tuturor ce auzise el de la o pasăre în zbor.
– Nu ştiţi voi ce-am auzit de la pasărea care m-a chemat afară! Mi-a destăinuit că regele a dat sfoară în ţară că fata lui cea mică a fost răpită de un balaur şi dusă nu ştiu pe ce stâncă şi cine i-o va aduce înapoi va primi de la el zece saci cu galbeni şi, dacă va voi, îl va face şi sfetnicul lui. Ce spuneţi, băieţi? N-am putea fi noi trei viteji care să ne încumetăm să-i aducem regelui fata înapoi? îi întrebă Astor pe fraţii lui.
– Ba da, sări Albert. Eu vă fac barca cu care să trecem marea, ca să ajungem la Stânca Iadului, căci acolo am auzit eu că se află un balaur înfiorător. Pesemne că el a furat-o.
– Da, ne încumetăm la vitejia asta! spuse şi Anatol. De la orice distanţă l-oi vedea, îl voi putea ochi cu o mie de săgeţi. Vom scăpa de el şi vom scăpa şi fata de sub vraja lui!

Tatăl lor îi ascultă pe fiecare în parte, şi judecând el că nu le-ar strica deloc zece saci cu galbeni, le ură drum bun şi-i lăsă să se pregătească de ducă. Până a doua zi barca era gata făcută. Anatol îşi umplu tolba cu săgeţi şi-şi zvârli arcul pe umăr. Astor sări primul în barcă, după el şi fraţii lui şi, luându-şi rămas-bun de la bătrân, o porniră în larg, la stânca balaurului cel fioros, din ghearele căruia aveau s-o salveze pe biata copilă.

Anatol, care avea cel mai ager ochi dintre ei trei, văzu de la mare distanţă stânca, ba chiar zări şi fata şi pe balaurul care o păzea. Nici una, nici două, se apropiară de stâncă ocolind-o prin spate. Astor, cel mai mic şi mai vioi, se furişă pe stâncă şi o luă pe fată de lângă balaurul care dormea. Dar nu se îndepărtă prea mult cu barca pe apă, că balaurul se trezi şi, prefăcut într-o pasăre uriaşă, ca să poată zbura mai iute spre ei, îi urmărea. Când voi să se repeadă asupra bărcii, Anatol, ochitorul vestit, îi înfipse săgeţile, una după alta, în trup, de-l doborî imediat în adâncul apei. Fata, mai-mai să-şi dea duhul de atâta spaimă, şi zăcea mai mult moartă decât vie.

Scăpaţi de furia balaurului, cei trei feciori erau îngrijoraţi de răul fetei. Dar o iarbă miraculoasă de-a lui Astor o readuse la viaţă. Voioşi, se îndreptară spre casa tatălui lor şi împreună cu el merseră la palatul regelui, să-i ducă fata vie şi nevătămată. Regele îi primi cu toate onorurile, nevenindu-i să-şi creadă ochilor când o revăzu pe fată. Se porni să dea poruncă de masă mare şi totodată fură aduşi şi cei zece saci cu galbeni făgăduiţi ca răsplată. Aveau să-i împartă frăţeşte între ei toţi. Dar întrebarea era, care din ei să primească slujba de sfetnic al regelui?

– Eu am făcut barca! Altfel, cum am fi ajuns la Stânca Iadului? se grăbi Albert.
– Dar eu am răpus balaurul, prefăcut în pasăre uriaşă, altfel ne nimicea pe toţi!
– Tot ce-aţi grăit voi, fraţii mei dragi, e adevărat. Dar dacă eu nu desluşeam graiul păsării, care m-a vestit de păţania fetei regelui, şi n-aveam la mine iarba de leac să-i tămăduiesc răul stârnit de spaima cea mare prin care trecuse, n-am fi ştiut de nimic şi acum n-am fi avut de ce să ne aflăm aici la palat, încheie cel mic, Astor.

Regele îi ascultă pe toţi, neştiind căruia să-i ofere slujba de seamă, de la palat. Când îl frământa cel mai tare încurcătura în care se afla, tatăl băieţilor glăsui:
– Cred că meritul este al meu, că am făcut oameni adevăraţi din copiii mei; datorită mie ştiu ei tot ceea ce ştiu azi!

Regele împărtăşi vorbele bătrânului înţelept şi-i dărui cu dreptate slujba de sfetnic al palatului.

Băieţii n-au mai avut nimic de adăugat şi, luând cei zece saci cu galbeni, după ce se ospătară regeşte la masa regelui, plecară mulţumiţi şi nerăbdători să-ţi împartă răsplata vitejiei lor.