Izvoarele nu ne îngăduie să reconstituim cu exactitate potenţialul economic al Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Datele istorice sînt foarte lacunare la acest capitol. Moldova în acea epocă avea circa 400 000 de locuitori. Aceşti oameni trăiau mai mult în sate, oraşele cele mai mari ale Moldovei din acea vreme – Cetatea Albă şi Suceava – nu depăşeau 10 000 de locuitori. Comerţul era modest, deşi Moldova era o verigă a vestitului „drum moldovenesc“ care făcea legătura între Orient şi Europa Centrală. Totuşi, doar o mică parte dintre produsele locale erau vîndute pe piaţă, iar majoritatea locuitorilor erau agricultori preocupaţi să-şi asigure cît mai multe dintre nevoi din producţia proprie.
Banii domnitorului, atîţia cîţi îi avea, îi obţinea fie din taxele vamale, fie din dările indirecte impuse oraşelor, fie din unele vînzări de bunuri domneşti, fie din diverse surse neregulate (prăzi, topire de obiecte din metal preţios, daruri etc.).
Deşi circulaţia monetară nu era cu totul absentă, economia Moldovei şi puterea domnului nu se bazau însă atîta pe bani, cît pe controlul asupra pămîntului şi asupra oamenilor. Atunci cînd Ştefan avea de construit o cetate sau o mănăstire, el nu aloca bani pentru proiectul respectiv, ci punea pe locuitori să muncească în contul obligaţiilor lor faţă de domnie.
Materialele folosite erau şi ele obţinute gratuit, cu excepţia, desigur, a celor care nu se puteau găsi la nivel local. Aşa au fost construite cetăţi precum cele de la Chilia şi Roman, aşa au fost construite multele mănăstiri ctitorite de Ştefan.
Aşa ne putem explica cum a putut Ştefan să lupte şi să construiască de-a lungul domniei sale, deşi cele două activităţi nu s-au suprapus, ci mai degrabă au alternat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu