Trebuie doar să stai cu ambele mâini în faţă. Numără fiecare deget de la 1 la 10 de la stânga la dreapta. Ţine minte această numărătoare şi poţi începe să faci calcule care presupun înmulţirea cu 9.
Cât fac 2×9?
Îndoaie în jos al doilea deget (ţine minte, ordinea de numărare este tot de la stânga la dreapta).
Câte degete au rămas la stânga degetului pe care l-ai îndoit? 1
Câte degete sunt la dreapta degentului îndoit? 8
Alăturate, rezultă 18. 2×9=18
Cât fac 3×9 ?
Îndoaie cel de-al treilea deget de la stânga la dreapta.
Câte degete au rămas la stânga celui de-al treilea deget? 2
Câte degete au rămas la dreapta celui de-al treilea deget? 7
Alăturate, rezultă 27. Şi 3×9=27
Încearcă şi verifică rezultatele până la 9. Vei vedea că această metodă nu da greş!
Biblioteca unui copil este un loc pe care trebuie sa-l construim cu dragoste acesta este motivul pentru care am vrut sa va zic cateva din ideile mele legate de acest subiect.
Trebuie sa cream copilului dorinta de a pasi in universul cartilor si de a nu-si parasi prietenii-carti niciodata. Ele ii vor intinde o mana de ajutor atat atunci cand e trist, cat si atunci cand e vesel; atat cand e inconjurat de semenii lui, cat si atunci cand se simte trist si parasit; atunci cand are nevoie sa descopere lumea inconjuratoare si sa devina ce isi doreste.
Iata 3 pasi spre o biblioteca frumoasa pentru copilul tau:
Pasul 1 - Observa copilul
Pentru a sti cand e momentul propice sa creezi biblioteca copilului tau observa cand:
copilul incepe sa isi aranjeze lucrusoarele sau macar arata interes pentru cele aranjate de cei mai mari;
copilul nu mai strica cartile;
copilul se uita cu atentie la copertele unor carti noi.
Iar daca toate acestea nu au avut loc, atunci sigur este momentul sa incepem "construirea" bibliotecii atunci cand copilul este la scoala.
Este foarte bine sa constientizeze si copilul momentul inceperii crearii bibliotecii lui, chiar daca are carti de la varste mai fragede, pe care adultii le-au aranjat sa fie la indemana.
Pasul 2 - Mobilierul
Aveti deja o biblioteca in mobilierul destinat camerei celui mic si nu doriti sa schimbati aceasta aranjare, atunci goliti-o (biblioteca cu camera :) . Impreuna cu cel mic incepeti sa o aranjati, in timp ce ii explicati ca doriti sa faceti - o biblioteca doar pentru el. Aranjati totul impreuna, spunandu-i despre ce este vorba in unele carti si cand ar fi bine sa inceapa sa le citeasca, doar cateva cuvinte.
Nu aveti inca un astfel de mobilier, atunci mergeti impreuna cu cel mic si luati pentru inceput un corp mai mic (doar cu putin mai mare decat necesita cartile pe care deja le detine pentru varsta lui). In opinia mea, biblioteca trebuie sa creasca o data cu copilul (nu ma refer la numarul de carti, putem avea deja o multime de carti in alta parte, pe care sa le aducem treptat, in camera copilului, in functie de varsta si preferinta.
Pasul 3 - Umple biblioteca
Biblioteca varstelor fragede nu trebuie sa fie un sanctuar, in culori monotone. Lasati-l sa-si puna in biblioteca intr-o cutie de arhivare, de carton sau plastic, frumos colorata si decorata, revistele preferate cu printese si dragoni. Fiti sigur ca o sa le scoata el, cand va creste. Tot aici pot sta si cateva jucariile de plus apoi treptat locul acestora va fi ocupat de carti.
Nu uitati biblioteca lui trebuie sa semene cu camera lui, cu hainutele lui nu cu biblioteca noastra!
Anii trec ... copilul creste.
Alegeti o zi frumoasa de primavara si reluati pasii de mai sus:
1. Pasul 1 - "reconstruiti" biblioteca, impreuna vorbind despre cartile pe care le-a citit si care din ele ii sunt dragi. Eu am vazut trei carti care au stat mult timp in alt loc pe motiv ca sunt cele mai frumoase, deci nu puteau fi amestecate cu "duzina".
2. Pasul 2 - schimbati mobilierul ... adica locul acestuia (nu imi fac iluzii ca exista multi parinti care sa organizeze interiorul in functie de varsta si sa schimbe mobila in consecinta). Aceasta schimbare da un nou aspect camerei, copilului meu ii creaza o stare de nou si de bine (daca sunt sincera si mie).
3. Pasul 3 - reumpleti biblioteca - lasati-l pe copil sa hotarasca ce carte va sta mai apropape de mana lui si care sa fie izolata, in colt.
Povestiti, radeti si glumiti cu un pic de muzica in surdina.
Orice suflet romantic sau melancolic este mereu atras de creatie, mai ales de cea in versuri. Este impins parca de o dorinta de a-si asterne pe hartie sentimentele, fie cele de tristete, de singuratate, fie cele de fericire, dragoste, entuziasm sau admiratie. Foarte putini insa reusesc acest lucru. Nu e deloc usor sa gasesti cele mai potrivite cuvinte care sa-ti exprime starea sufleteasca, sa reusesti sa-ti asterni gandurile si sentimentele pe hartie intr-o rima perfecta, sa dai versurilor un ton melodios, sa-i transmiti cititorului exact starea ta sufleteasca.
Deci, cualte cuvinte nu e deloc usor sa fii poet. Poate ca un adevarat poet sa naste cu acest dar, sau poate frumusetea sa interioaara, sufleteasca il transforma in poet. De aceea, cred ca un poet trebuie considerat intotdeauna un geniu, pe buna dreptate.
Literatura noastra a avut de-a lungul timpului parte de poeti adevarati si deosebit de talentati, care ne-au lasat o opera minunata de care putem fi intotdeauna mandri.
Deasupra tuturor insa, a stralucit mereu o stea, "Luceafarul" poeziei romanesti, o stea care nu se va stinge niciodata si poate niciodata nu va rasari alta mai stralucitoare decat ea. Aceasta stea, acest "Luceafar" al neamului nostru si nu numai, este Eminescu.
Geniul sau, talentul sau neasemuit de creatie l-a inaltat asa sus, l-a transformat in "Luceafar" si odata cu asta in Sfant, in Sfantul Preacurat al versului romanesc.
Desi se spune ca nimeni si nimic nu este perfect, opera sa cred ca face exceptie de la aceasta regula. Acest talent de a gasi mereu cuvantul potrivit la locul potrivit, de a da versului o luminozitate si o claritate neasemuita, de a-l face melodios si inteles usor de fiecare cititor, este un talent desavarsit al unui poet in toata puterea
cuvantului.
Eminescu este poate cel mai de pret dar pe care ni l-a dat vreodata literatura romaneasca, o adevarata minune care nu dureaza "trei zile" precum se spune despre orice minune, ci va dura vesnic, va ramane mereu vie in sufletele noastre.
„Îngerul blond” al lui Eminescu a fost Veronica Micle, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austro-ungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări.
În perioada 1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle. În acelaşi timp, bârfele despre întâlnirile lor romantice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, încep să curgă şi să învenineze casa Micle. Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei. De fapt, căsnicia Veronicăi cu Ştefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a izbuti în viaţa, când fata avea numai 14 ani. Micle îi era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa. Aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, fiind foarte frumoasă şi având talent scriitoricesc. Iar mama ei, o moaşă cu atestat universitar, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui.
În 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare, din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa. Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti. În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit, în societate, vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881, relaţiile dintre ei se vor răci.
„Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple. Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.
(…)Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin.
Scrie cu degetele pe cari le sărut”
Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5. Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia, care deja îl stăpâneau pe Eminescu, au blocat orice demers în acest sens.
„Draga mea Veronicuţă,
Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos.
Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici”.
Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă. El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des.
În 1883, a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu, din Bucureşti, a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888. Târziu. În dimineaţa zilei de 15 iunie 1989, poetul se stingea în sanatoriul doctorului Şuţu.
Veronica nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luându-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese. O sinucidere premeditată, la fix 50 de zile după moartea iubirii sale, Mihai Eminescu.
Instituită în anul 1994, Ziua Internațională a Cuvântului „Mulțumesc” era marcată, la început, timp de o săptămână, între 11 și 18 ianuarie. Astăzi, putem să mulțumim pentru viaţă, familie şi pentru tot ce ne înconjoară. Acest cuvânt simplu reprezintă un important mod de a ne arăta recunoştinţa.
Conform psihologilor, oamenii care folosesc mai des cuvântul „mulţumesc” sunt mai fericiți, deoarece transmit astfel emoţii pozitive. În multe ghiduri pentru turişti se menţionează că acest cuvânt, chiar dacă este rostit cu accent în funcţie de limba vorbită, contribuie la o odihnă mai agreabilă şi mai liniştită.
Astăzi aveţi ocazia să vă exprimaţi recunoştinţa faţă de persoanele dragi, dar faţă de cei v-au făcut anumite favoruri. Asta deoarece în lume este marcată Ziua Internaţională a cuvântului "mulţumesc".
Cei care vor dori să cunoască puterea nebănuită a acestui cuvânt au un motiv în plus să-l folosească. Mai ales că acest gest este unul plăcut pentru cei cărora le este adresat.
Prima rezoluție a Adunării Generale a Națiunilor Unite a fost adoptată la 24 ianuarie 1946. Documentul se referea la utilizarea în scopuri pașnice a energiei atomice și eliminarea armelor atomice sau a altor arme de distrugere în masă.
La 1 februarie 1946, Adunarea Generală l-a numit pe norvegianul Trygve Lie, ca primul secretar general al Națiunilor Unite. În cursul Războiului Rece, Adunarea Generală a reprezentat un important cadru de discuții, mai ales în relația Nord-Sud, între statele puternic industrializate și națiunile în curs de dezvoltare.
Prima Adunare Generală a ONU
Foto: (c) RADOR / Arhiva Istorică AGERPRES
Ideea înființării unei organizații internaționale care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menținerii păcii și prevenirea unei noi conflagrații mondiale, a aparținut Statelor Unite și Marii Britanii. Procesul în sine a fost anevoios, dat fiind contextul internațional, când majoritatea statelor europene erau implicate în luptele din cel de-Al Doilea Război Mondial.
Prima Adunare Generală a ONU
Foto: (c) RADOR / Arhiva Istorică AGERPRES
În 1945, reprezentanți din 50 de țări s-au întâlnit la San Francisco, la Conferința Națiunilor Unite pentru Organizația Internațională, pentru a redacta Carta Națiunilor Unite. Delegații au deliberat pe baza propunerilor la care lucraseră reprezentanții Chinei, Uniunii Sovietice, Regatului Unit și ai SUA, la Dumbarton Oaks, în august — octombrie 1944. Carta a fost semnată la 26 iunie 1945 de către reprezentanți din 50 de țări. Polonia, care nu a fost reprezentată la conferință, a semnat mai târziu documentul și a devenit unul din cele 51 de state membre fondatoare.
Prima Adunare Generală a ONU
Foto: (c) RADOR / Arhiva Istorică AGERPRES
Oficial, Organizația Națiunilor Unite a luat ființă la 24 octombrie 1945, când Carta ONU a fost ratificată de China, Franța, Uniunea Sovietică, Regatul Unit, SUA și de o majoritate de alți semnatari.La 14 decembrie 1955, Adunarea Generală a ONU a decis primirea României în rândul statelor membre, alături de alte 15 țări.
În prezent, Organizația Națiunilor Unite are 193 de state membre. Singurele două state observatoare nemembre ale ONU sunt Palestina și Vaticanul.
Prima Adunare Generală a ONU
Foto: (c) RADOR / Arhiva Istorică AGERPRES
În componența Sistemului ONU intră șase organe principalele: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul și Consiliul de Tutelă. Consiliul de Tutelă a fost format în 1945 pentru supervizarea internațională a 11 Teritorii sub tutelă, plasate sub administrarea a șapte state membre, și pentru asigurarea măsurilor adecvate pentru autoguvernare și independență. Până în 1994, toate Teritoriile sub tutelă au ajuns la guvernare proprie și independență, astfel că odată cu îndeplinirea acestei misiuni, la 1 noiembrie 1994, Consiliul și-a suspendat activitatea până la momentul în care vor fi necesare alte intervenții.
Adunarea Generală reprezintă principalul organism de deliberare, fiind compus din reprezentanți ai tuturor statelor membre. Activitatea ONU pentru un an decurge în cea mai mare parte din mandatele emise de Adunarea Generală. Organismele subsidiare ale Adunării Generale sunt împărțite în: conduceri, comisii, comitete, consilii și grupuri de experți, grupuri de lucru și altele. Între acestea, se numără: Comisia pentru Dezarmare, Consiliul Drepturilor Omului, Comisia de Drept Internațional.
În perioada 26-30 septembrie 2015 a avut loc, la New York, cea de-a 70-a Adunare Generală a ONU, în cadrul căreia a fost stabilită agenda Națiunilor Unite post 2015, respectiv strategia organizației mondiale pe următorul deceniu și jumătate.
AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea, Roxana Mihordescu; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)
Concentrarea intregii forte armate a Moldovei, in afara de garnizoanele cetatilor, s-a facut in apropierea orasului Vaslui. Dupa o cercetare atenta Stefan a socotit ca aici este locul cel mai bun pentru a opri inaintarea oastei otomane pe pamantul tarii sale. Vasluiul, asezat pe un deal, era inconjurat de codri seculari si de vai pe care se scurgeau ape incite, ce din loc in loc se transformau in mlastini. Oastea Moldovei era formata din oameni voinici, obisnuiti cu muncile si lipsurile, bine disciplinati, inarmati si instuiti. Toti isi iubeau tara si domnul din toata fiinta lor.
Mehmed al II-lea, furios pentru ca Stefan ii respinse ultimatumul, fara a tine seama ca se apropia anotimpul friguros, a poruncit oastei, care lupta in Albania, sa plece impotriva Moldovei. Cronicarul Kemal Pasa Zade a observat ca timpul nu era potrivit pentru o asemenea campanie, fiindca nu numai ca se apropia iarna, dar si pentru ca “ierburile se uscasera, legumele se vestejisera, iar frunzele arborilor cazusera”, prin urmare aprovizionarea avea de intampinat greutati foarte mari, unele din ele, ca furajarea animalelor, chiar de nerezolvat. Sultanul a cerut si domnului Tarii Romanesti sa se alature oastei trimisa impotriva Moldovei. Potrivit informatiilor avute de Jan Dlugosz, Suleyman Pasa a primit ordinul ca dupa ce l-ar fi infrant si capturat pe domnul Moldovei sa inainteze in Polonia, sa ierneze in Camenita, iar in primavara sa treaca in Ungaria, unde urma sa se uneasca cu “urdia” turca, care ar fi fost condamnata de sultan. Oastea lui Suleyman Pasa numara 30 000 cavaleristi, iar restul pana la 120 000 erau infanteristi.
Regruparea oastei otomane in vederea trecerii Dunarii s-a facut in luna septembrie, la Sofia. De aici s-a indreptat spre Dunare, pe care a trecut-o pe gheta pe la Nicopole sau Vidin, dar si prin alte puncte. Dupa un popas de doua saptamani facut pe pamantul Tarii Romanesti, oastea turca a inceput marsul spre Moldova. S-a afimat ca Stefan s-a gandit sa-i impiedice trecerea peste Dunare sau s-o atace in muntenia, dar avand o oaste mult inferioara ca numar a renuntat la un asemenea pla. Potrivit obiceiului oamenilor pamantului, romanii au distrus totul in calea oastei invadatoare, in special asezarile, rezervele alimentare si furajele, iar animalele au fost duse in tara de Sus, sau la munte.
Urmand drumul obisnuit, Hadim Suleiman Pasa a patuns in Moldova de- abia in luna decembrie . Despre Laiota Basarab s-a afirmat ca, deoarece cunostea forta armata a lui Stefan si vitejia ostasilor sai, a refuzat sa mearga in Moldova, de aceea s-a inchis intr-o cetate, din care nu a iesit decit dupa retragerea turcilor infrinti.
Urmind drumul de pe valea Siretului, oastea otomana se indrepta spre Suceava.Kemal Pasa Zade informeaza ca vremea “ a dat cel dintii semnal al infringerii”, fiindca din cauza ploilor ostasii turci, pe care el ii compara cu soimii, acum semanau “ cu niste gaini plouate”. Un alt cronicar turc , Kodja Hussein, a afirmat ca la intrarea in Moldova starea oastei turcesti “era nenorocita”, si recuoscind calitatile de general ale lui Stefan a scris ca era “mester in lupte, avuse multe razboaie”, si devenise “vestit printer regii ghiauri prin siretenia sa”.
Un participant la lupta de la Vaslui a relatat ca Stefan cel Mare a luat masuri ca din aproprierea drumului pe care se deplasa oastea otomana sa fie evacuati oamenii, caii si celelalte animale si bunuri, iar ce era netransportabil sa fie distrus “prin foc”, chiar si locuintele. Din cauza deplasarii intregii populatii si a incendierii locuintelor, hranei, furajelor etc., ostasii turci si caii lor sufereau cumplit de foame si frig. Desi era iarna, toti barbatii valizi ai Moldovei se aflau sub arme, iar batrinii, femeile si copii fusesera trimisi la adapost, in Tara de Sus. Grinele care n-au putut fi transportate au fost ascunse in gropi pregatite in mod special, iar fintinile si apele statoare otravite.Greutatile de aprovizionare si vremea de iarna au incetenit marsul oastei dusmane, mai mult decit prvazuse sultanul.
Contingentul oastei Tarii Romanesti alaturat celei otomane ar fi numarat 17 000 de romani. O incalzire a vremii, urmata de un dezghet, a muiat drumul si desi era luna decembrie, oastea
comandata de Suleyman Pasa marsluia greu din cauza convoaielor de aprovizionare care se deplasau mult mai incet decit trupa nevoita sa faca dese si lungi popasuri sub cerul liber. Detasamentele turcesti desprinse de grosul coloanei erau atacate si lichidate. Calea pe care inainta oastea otomana era plina de capcane si de oameni ascunsi, care o asteptau cu armele pregatite. Din cauza deplasarilor incete ale coloanelor de aprovizionare, comandamentul oastei turcesti era nevoit sa trimita mereu alte detasamente in cautare de provizii, care obisnuit nu se mai intorceau , fiind capturate sau macelarite de moldoveni. Din Vaslui, unde Stefan cel Mare organizase o puternica pozitie defensiva, intre dealul Cetatea Chitoc, botul de deal de la nord de gura Muntenii de Jos, gura paraului valea Dumbravei, dealul Micelina, Dealul Birladului , si Dealul Brodoc. In scrisoarea din 28 noiembrie 1474 adresata papei Sixt al IV- lea , Stefan cel Mare a mai adaugat urmatoarele:” … sintem gata, cu tot sufletul si cu toata puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu sa luptam pentru crestinatate , cu toate puterile noastre… Rugam pe Sfintia voastra ca impreuna cu ceilalti regi si principi … sa oranduiasca in asa fel ca sa nu luptam singuri”.
Principalele izvoarereferitoare la lupta de la Vaslui informaeza ca oastea otomana numara circa 100 000 de oameni la care s-au adaugat 17 000 munteni, iar cea moldoveneasca intre 32 000- 60 000 oameni, mai sigura pare cifra 40 000 data de Dlugosz. Stefan cel Mare a indicat, in scrisoarea adresata sefilor statelor europene, ca oastea turca intrata in Moldova se ridica la 120000 de oameni. Suleyman Pasa a ajuns la Barlad fara prea mari dificultati. Pana aici a avut calauze bune, alese dintre turcii care atacasera Moldova impreuna cu Radu cel Frumos, dar deacuma intra intr-o regiune necunoscuta, deci primejdioasa pentru armata invadatoare, obosita si hartuita de ostasii romani. Poate ca, dupa cum era si normal, Stefan cel Mare a incercat sa-i opreasca pe turci la hotarul cu Tara Romaneasca, dar din cauza numarului mare al oastei invadatoare a trebuit sa se retraga pe locul unde se hotarase intial ca sa-i opreasca inaintarea.
Drumul de la Vaslui spre Barlad trecea printre doua dealuri, drum, care, din loc in loc, fusese blocat cu arbori taiati si supravegheat de ostasi inarmati cu arme de foc. Fiecare piesa de artilerie fusese pregatita sa traga cate sapte lovituri.
Unele izvoare pretind ca numarul ostasilor Transilvaneni trimisi in ajutorul lui Stefan cel Mare s-ar fi ridicat la 26 000. Cronicarul turc Kemal Pasa Zade sustine ca Stefan concentrase destul de multa oaste, ca fiecarui ostas i-a dat arme si astfel si-a preschimbat oastea intr-un munte de otel. Lipsa de alimente si furaje a obligat oastea turca sa se deplaseze tot mai greu, sa astepte la popasuri transporturile de alimente, care veneau de la sudul Dunarii si din Tara Romaneasca. Ostasii turci, obositi, flamanzi si mereu atacati de moldoveni, framantau pamantul dezghetat si imbibat de apa zapezilor topite.
De la Barlad, pe care l-au gasit pustiu, Suleyman Pasa si-a dirijat oastea spre Vaslui. Pe atunci acest drum care era intrerupt din loc in loc de lunci baltite de apa provenita din topirea zapezilor, se strecura serpuind printre dealurile acoperite de paduri seculare. Drumul pe care marsaluia oastea turca mai trecea prin apropierea conluientei raurilor Vaslui, Barlad si Racova, unde, prin revasarea lor inundasera terenul dintre dealuri, care devenise foarte nepotrivit pentru desfasurarea unei armate numeroasa ca acea comandata de Suleyman Pasa, obligand-o sa inainteze icet si in coloana stransa.
Cu putin inainte de 7 ianuarie 1475 avangarda oastei turcesti se apropiase de locul, pregatit de Moldoveni ca sa-i opreasca inaintarea si chiar s-o oblige sa faca cale intoarsa. Terenul spre care se indrepta oastea otomana era greu de trecut si totodata primejdios.
Numai increderea lui Suleyman Pasa in forta amatei sale l-a facut san u cerceteze terenul de inaintare sis a nu ia alte precautii. De oparte si de alta a drumului pe care se deplasa oastea turca usesera plasate puternice detasamente moldovenesti, bine inarmate, care asteptau sa plateasca cum se cuvine invadatorilor pentru distrugerea unei parti din tara, pentru oboseala lunilor de zile umede si friguroase traite in tabara, a marsurilor indelungate si obositoare. Din desisurile luncii prin care se strecura drumul spre Vaslui, oastea turca era pandita de gurile amelor de foc si de neintrecutii arcasi Moldoveni.
Noaptea de 9/10 ianuarie, de la caderea serii si pana la revarsatul zorilor, a fost pentru ostasii Moldoveni, de veghe naintrerupta si nerabdatoare. Ei steptau in padure, dezghetandusi mainile la focuri potolite de vreascuri. In asteptarea infruntarii si-au uscat obiectele si hainele umede si-au schimbat camasile ca in asteptarea unui mare eveniment din viata lor, avand langa ei rezemate de arbori, armele cu care aveau sa faca fata paganilor, care le cotropisera tara.
Langa Vaslui, in apropierea confluientei raurilor Racovat si Barlad, la intrarea drumului in padure, au fost plasati cei cinci mii de secui, instruiti sa faca fata avangarzii oastei turcesti. Acestia fusesera avertizati ca dusmanul se afla la ultimul popas, inainte de locul unde se aflau ei. O negura deasa se lasase pe vaile si padurile din jurul Vasluiului, favorizand, ca si terenul, planul lui Stefan cel Mare, care, prin cercetasii sai , stia cu precizie distanta la care se aflau dusmanii ce inaintau cu greu pe drumul imbibat cu apa. Un izvor extern a consemnat ca ceata era atat de densa incat nici Stefan si ostasii sai n-au vazut puterea cea mare a turcilor, caci daca o vedeau ar fi fugit cu totii. Cea mai mare parte a cavaleristilor turci, daca nu toti descalecati, isi duceau caii de funie, fiindca alunecau. Kemal Pasa Zade fusese informat ca de ambele parti ale drumului de inaintare a oastei turcesti se aflau paduri, din care cauza oastea Moldovei nu putea fi atacata nici din fata, nici din spate, nici de pe flancuri, adica din nici o parte.
Cei 5 000 de secui s-au opus hotarat inaintarii avangarzii otomane, care numara 7 000 de oamni. Neputand opri avangarda dusmana sustinutasi de alte detasamente trimise grabnic de Suleyman Pasa, secuii au inceput sa se retraga spre locul unde Stefan cel Mare hotarase sa opreasca inaintarea turcilor. Pentru ca din cauza cetii nu-si puteau vedea dusmanii , ostasii romani si-au indreptat tirul armelor spre zgomotul facut de marsul turcilor. De la prima ciocnire oastea invadatoare n-a putut face fata tirului armelor de foc si al valurilor de sageti ale ostasilor Moldoveni. Siruri intregi de ostasi turci , strapunsi de sageti sau zdrobiti de proiectilele tunurilor, se prabuseau in mocirla drumului marind dezordinea din randurile lor. Turcii, atatati, potrivit obiceiului lor, au slobozit strigatul de razboi, care semana cu un urlet de fiara flamanda, amplificat si trimis de ecou peste vai si dealuri. Acest “strigat” repetat de zeci de mii de glasuri , a facut sa se cutremure sufletul multor Moldoveni, care numai din basme auzisera de osti atat de numeroase, dar cu totii erau hotarati sa nu-i lase pe dusmani sa treaca mai departe.
Cand turcii au slobozit strigatul de razboi, de care s-au cutremurat vaile si au inceputsa fremate codrii, s-ar pareaca chiar Stefan si-a pierdut stapinirea de sine. Atunci unul din sfetnicii mai in varsta aflati langa el i-ar fi spus :” Doamne! Nu te tulburacaci astazi iti vom sta vitejeste alaturi si Dumnezeu ne va ajuta!”.
Unitatile turcest de infanterie, cavalerie si artilerie se inghesuiau unele si altele, se amestecau incercand zadarnic sa desfasoareca sa- i invaluie pe moldoveni care-i infruntaucu atita curaj.Sultanul nu era de fata casa poata impune ordinea si sa hotarasca un plan de lupta, iar Sulezman Pasa s-ar parea ca-si piredusecapul si in loc sa incerce restabilirea ordinei in rindurile oamenilor saiatacati din toate partile, a facut eforturi disperate ca sa se smlga din invalmasealaoastei sale. In acest timp, Stefan cel Mare, calm, hotarit, dadeaordine clare, care i se aduceau imediatla indeplinire.
Despre felul cum Stefan a condus atacul oastei sale avem o stire externa, demna de toata increderea. Potrivit acesteia, domnul, cu oamenii cei mai credinciosi, adica statul major, „ a stat la o parte” ca sa poat observa desfasurarea luptei si ca fiecare din detasamentele armatei sale sa- si indeplineasca misiunea incredinatata si sa nu se retraga, „” caci de ce ar fi inceput el mai intii lupta. Daca era infrint , atunci toata taraii era pieruta … Astfel ostasii sai au mers la lupa su ochii lui… Mai intii au descarcat tunurile in turcii , care erau la strimtoare si nu puteau sa fuga, apoi el insusi a atacat cu ostasii sai in asa chip ..incat i-a silit sa se intoarca si sa fuga.
La inceput, ostasii Moldoveni s-au aparat ,dar apoi la porunca si sub ochii domnului au inceput sa atace vuguros”” Multimea inglodata a turcilor , incapabilasa se orienteze, nestiind incotro si pe cine sa atace, depunea eforturi sa inainteze, neintelegand de ce avangarda se oprise. Din lunca, pe unul din flacuri, buciumasii moldoveni sunau atacul, ceea ce a facut ca oastea dusmana , dupa auz , fiindca din cauza cetii nu-i vedea pe romani, sa-si schimbe brusc directia de atac. In furia ei a dobrit cu sabiile lunca in care se invirtea, apropiindu-se cu greu de locul de unde sunau buciumasii. Aici turcii au dat doar peste un mic numar de ostasi Moldoveni, care s-au urcat in graba pe munchea dealului. Incercind o repliere pe vale , ostasii turci au marit inghesuiala si confuzia in rindurile celor care erau aici. Incercind sa strapunga linia tinuta de oastea Moldovei, care la bara drumului spre Vaslui si de aici spre inma tarii, au intilnit rezistenta hotarita a taranilor moldoveni, care desi se aflau in luna ianuarie , cuminecile suflecate bateu cu nadejde in oastea invalmasita a lui Sulezman Pasa.Ca in mijlocul verii, cind isi imblateu snopii de griu grabiti de apropierea unei furtuni neasteptate, astfel si cei din lunca Vasluiului , in dimineata zilei de 10 ianuarie 1475 loveu cu nadejde. Din trupuri le ieseau aburi si de pe fete le curgeau siroaie de sudoare, stropii ei umezeau si mai mult pamintul pe care-l aparau. Cum scra Nicolae Iorga „” Taranii moldoveni stiau ce-i asteaptape dinsii si pe toti ai lor, din neam n neam , daca sevorclinti dintre copaciiacestia ai codrului, daca o spartura se va face in zidul lor de pepturi goale. Topoarele, securile, ciomegele si ghioagele batura turbat asupra haitei lupilor , coasele incepura sa taie holda crunta a picioarelor cailor turcesti. Cu cit tinea mai mult framintarea , cu atit amestecul se facea mai strasnic in desisul zapacit al dusmanilor””. Rinduri dupa rinduri , turcii doboriti sau grav raniti muscau cu gurile insangerate pamintul Moldovei, aparat cu atita darzenie si vigoare. In felul aceste hoarda trimisa de Mehmed al II – lea in Moldova, oprita , ranita si clatinata in elanul ei, a inceput sa dea inapoi , dupa care s-a imprastiat si a inceput sa fuga.
Dupa informatiile cronicarului turc Kemal Pasa Zade, ostasii moldoveni, folosind arme de foc , nu le-au permis turcilor sa se apropie pentru a angaja lupta crp la corp. Totusi o unitate turca a putut da un atac mai puternic asupra oastei moldovene ,dar cum s-a exprimat acelasi cronicar „oaste aghiaurlr , rai din fire, care era ca un vint puternicaducator denenorociri, i-a respins.
Vazind acest momental luptei , in care turcii atacind vigurosau ineput sa-si revinadin socul avut si temindu-se ca ostasii sai mult mai putini sa fie respinsi, Stefan cel Mare a intervenit personal in lupta cu rezervele. Atacind hotarit a putut inainta pina in mijlocul oastei turcesti, producind deruta si panica in rindurile ei. O parte din ofiterii turci strinsi in jurul luiSuleyman Pasa a propus o retragere generala, dupa care sa reia lupta de pe o alta pozitie Intrvenind atacul condu de Stefan el Mare oastea turca nu s–a mai putut regrupa , ci s-a imprastiat , ceea ce i-a adus o infringere dezastruoasa. Eforturile lui Suleyman Pasa de a reface frontul si de a – si intoarce oastea in atac , n-au avut succes.
sursa;http://www.referatele.com
Stefan Cel Mare (Stefan al III - lea 1433 - 1504) - Batalia de la Vaslui (Podul Inalt) - 10 ianuarie 1475. Grigore Ureche scrie "Războiul lui Ștefan vodă cându s-au bătut la Podul Înaltu cu turcii, leatul 6983". Stefan cel Mare spune in film "aceasta slavita a noastra biruinta, din leatul (anul) 6983", deci aici este pamant romanesc de cel putin 7520 ani ...
