Scrisoare deschisa catre parinti

Dragii mei parinti, am sa va spun cateva lucruri si tare m-as bucura daca m-ati asculta. Astfel totul va fi mai usor si mai bine pentru noi toti. 

1. Nu faceti promisiuni pe care nu le puteti indeplini. Astfel eu nu voi mai putea avea incredere in voi. 
2. Nu trebuie sa bateti in retragere atunci cand eu fac sau spun ceva numai cu intentia de a va indispune. Daca reactionati asa, eu voi insista in acest comportament si voi cauta intotdeauna "victoriile" usoare. 
3. Nu fiti inconsecventi in actiunile voastre fata de mine. Acest lucru ma va pune in incurcatura si astfel voi incerca intotdeauna cu incapatanare sa obtin satisfacerea mofturilor mele. 
4. Nu ma faceti sa ma simt mai mic decat sunt. Ma voi comporta ca atare si voi plange si voi scanci. 
5. Nu faceti in locul meu si pentru mine ceea ce pot sa fac si singur. Ma obisnuiesc foarte repede sa fiu lenes si profitor iar pe voi sa va transform in servitorii mei. 
6. Nu ma alintati excesiv. Eu stiu ca nu-i obligatoriu sa-mi satisfaceti toate dorintele. Eu doar va pun la incercare. 
7. Nu va fie teama sa fiti severi cu mine din cand in cand. Sunt situatii cand prefer aceasta atitudine si acest lucru ma va ajuta sa-mi indrept greselile. 
8. Nu folositi forta cu mine. Ma voi obisnui asa si voi lua in considerare doar forta, nu si cuvintele. 
9. Nu imi cereti explicatii de ce am procedat asa. Uneori nici eu nu stiu. 
10. Nu uitati ca eu invat experimentand. 
11. Nu ma protejati de consecintele propriilor mele fapte. Vezi punctul 10. 
12. Nu ma certati in prezenta unor persoane straine. Va voi asculta mult mai atent atunci cand vorbim intre 4 ochi si mai ales daca observatiile pe care mi le faceti sunt pe un ton ferm dar linistit. 
13. Nu-mi cautati nod in papura si nu vociferati cand vorbiti cu mine. Veti ramane uimiti cat de repede pot sa "surzesc". 
14. Nu puneti la incercare onestitatea mea in mod excesiv. Bruscat intr-un asemenea mod, voi deveni repede un mincinos. 
15. Nu trebuie sa faceti "un capat de tara" din fiecare raceala pe care pot sa o fac sau de fiecare data cand imi curge nasul. Eu ma obisnuiesc foarte repede cu atentia acordata si "avantajele" ce pot aparea in asemenea circumstante. 
16. Raspundeti intrebarilor pe care vi le pun. Atunci cand veti evita sa-mi raspundeti, voi inceta sa va mai intreb si voi cauta surse de informatie in alta parte. 
17. Sa nu-mi spuneti niciodata ca exista persoane perfecte si fara de pacate. Aceasta imi va da o senzatie de zadarnicie in incercarile mele de a ma compara cu voi. 
18. Nu va faceti procese de constiinta ca suntem prea putin timp impreuna. Ceea ce este important este cata atentie imi acordati in acest timp si ceea ce facem in acest timp. 
19. Nu uitati ca fara intelegere si incurajare eu nu ma voi dezvolta armonios. Insa lauda, cand este dobandita cinstit, este uneori data uitarii. Reprosurile, niciodata. 
20. Purtati-va cu mine asa cum va purtati cu prietenii vostri si voi deveni si eu prietenul vostru. Tineti minte ca eu invat mai ales imitand faptele celor mari si nu observatiile care mi se fac. 

Pe langa toate acestea, eu va iubesc atat de mult! Nu uitati sa-mi raspundeti cu acelasi sentiment... 

Sursa : aici

Şoarecele şi pisica

                                                                                                                           Grigore Alexandrescu

Un şoarece de neam, şi anume Raton,

Ce fusese crescut sub pat la pension,

Şi care în sfârşit, după un nobil plan,

Petrecea retirat într-un vechi parmazan,

Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,

Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

Cum că domnul Raton îndată s-a gândit

Să o ia la picior, nu e de îndoit.

Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,

Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,

Începu a striga: "De ce fugi, domnul meu?

Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?

Binele şoricesc cât de mult îl doresc

Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!

Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,

Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei;

Dar nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor

Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.

Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,

De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc."

La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,

Văzând că Dumnezeu de martor e luat,

Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni

Cu neamul şoricesc a se-mprieteni.

Îi duse pe la toţi, şi îl înfăţişă

Ca un prieten bun ce norocul le dă.

Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!

Căci şoarecii cred mult la fizionomii,

Ş-a acestui străin atâta de cinstit

Nu le înfăţişa nimic de bănuit.

Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal,

După ce refuză şi limbi şi caşcaval,

Zicând că e în post şi nu poate mânca,

Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.

Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!

Pe câţi gura punea,

Îndată îi jertfea;

Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.

Cotoiul cel smerit

E omul ipocrit.

Despre pedeapsă și mânie. Lecții de la Montaigne

Adina Brânciulescu

Pedeapsa nu trebuie să fie un act de răzbunare, ci o acțiune din care copilul tău învață ceva. Scopul pedepsei nu este nici să-i provoace suferință, nici să-l umilească ori să-l determine să te asculte de frică, ci să-l ajute să înțeleagă unde, cum, de ce a greșit și că nu trebuie să repete acel comportament.

Înainte de a-ţi pedepsi copilul, încearcă să-ţi răspunzi la câteva întrebari.

• Eşti furioasă când aplici pedeapsa? 
• Această pedeapsă are un scop educativ sau vine dintr-un impuls? 
• Nu este cumva răzbunare? 
• Pedeapsa îţi va umili copilul? 

• Pedeapsa corporala, un tabu in educatia copilului 

Michel de Montaigne (1533 – 1592), autorul celebrelor „Eseuri”, este unul dintre cei mai mari filozofi ai Franței renascentiste și în același timp un promotor al eseului ca specie literară. Dar care este legătura între această ilustră figură a Renașterii franceze - pedeapsa la copii – mânie/ răzbunare? Răspunsul este următorul: Montaigne a atins şi dezvoltat subiectul în eseul intitulat „Despre mânie”. 

Luciditatea cu care dezbate acest subiect, exemplele cu care-și argumentează părerea, actualitatea opiniilor sale m-au dus cu gândul la sfaturile psihologilor din timpurile noastre. În anii 1500, Michel de Montaigne susținea și scria despre necesitatea ca o pedeapsă să nu fie un act de răzbunare și să aibă un scop educativ. Ca să mă crezi, îți voi reda câteva citate din aces remarcabil eseu (desigur, opiniile şi exemplele trebuie înţelese în contextul epocii în care au fost scrise).

• Bataia e rupta din rai?

Despre mânie, Eseuri, volumul II, Montaigne

„De câte ori nu mi-a trecut prin gând, printre alte lucruri, umblând pe străzile noastre, să mă ţin de o glumă, care să răzbune pe băieţaşii văzuţi de mine loviţi, zdreliţi şi învineţiţi de câte un tată sau o mamă întărâtaţi de mânie. Priviţi cum le ies flăcări şi turbare din ochi” şi urmează un citat în latină din Iuvenal, tradus în felul următor: „În furia care-i mână se aseamănă cu stânca abruptă care pierzându-şi sprijinul se precipită deodată din înaltul muntelui (...)”

"Nu-i patimă care să zdruncine dreapta judecată mai tare decât furia (...) De ce să îngăduim părinților și dascălilor să bată copiii și să-i pedepsească, mânioși fiind? Nu mai este pedeapsă este răzbunare. Ei socotesc pedeapsa una cu leacul; oare am suferi un doftor întărâtat și încruntat față de un bolnav?” 

„(...) Mai apoi, pedepsele date cu grijă și cu potolire sunt mai bine primite și folosesc celor care suferă; altcum el nu socoteşte că a fost pedepsit cu dreptate de un om mânat de patimă şi de furie."

„Architas din Tarent, întors de la un război, unde fusese în fruntea tuturor oştilor, găsi la curtea sa totul în neorânduială. Pământurile erau înţelenite din proasta chibzuinţă a împuternicitului său. Îl chemă şi-i spuse Pleacă. Dacă n-aş fi mânios te-aş scărmăna cum se cuvine! Tot astfel Platon, întărâtat împotriva unuia din sclavii lui, însărcină pe Speusip să-l pedepsească, mărturisind că el nu-l atinge, fiindcă este prea mâniat. Charillus, un lacedemonian, spunea unui ilot, care se purtase obraznic şi cutezător faţă de el Pe toţi zeii, dacă n-aş fi întărâtat, te-aş ucide pe loc.”

Să învăţăm ceva din lecţiile remarcabile şi uluitor de actuale ale lui Michel de Montaigne!

Roţi diferite

                                                           de Vladimir Suteev

Era undeva o buturugă veche, şi pe buturugă o căsuţă.

Iar în căsuţă locuiau Musculiţa, Broscuţa, Ariciul şi Cocoşelul-creastă de aur.

Odată, au plecat cu toţii în pădure după flori şi ciuperci, după lemne şi fructe.

        Au mers ei prin pădure cît au mers şi au dat într-o poiană. Acolo: o căruţă goală. Goală-goală, dar şi neobişnuită - toate roţile sînt diferite: o roată este foarte mică, alta - ceva mai mărişoară, a treia - de mărime mijlocie, iar a patra - o roată cât toate zilele.

        Se vede treabă că demult stă căruţa acolo, de vreme ce cresc ciupercile sub ea.

        Stau locului Musculiţa, Broscuţa, Ariciul şi Cocoşelul, privesc şi se minunează. Dar iată că dintr-un tufiş sare un Iepure şi râde.

        - A ta este căruţa?  îl întreabă pe Iepure.

        - Nu, este căruţa Ursului. El a lucrat ce-a lucrat la ea, dar n-a terminat-o şi a lăsat-o. Şi de-atunci stă aici.

        - Haideţi să luăm căruţa acasă la noi, a zis Ariciul. În gospodărie prinde bine.

        - Hai! au răspuns ceilalţi.

        Au început să împingă căruţa, dar chip s-o urneşti din loc: roţile sînt de mărimi diferite.

        Au împins, au tot împins, degeaba! Căruţa ba se răsucea la dreapta, ba se lăsa la stânga.

        Iar drumul este prost, când gropi, când muşuroaie.

        Iepurele râdea în hohote, se prăpădea de râs:

        - Cui să-i facă trebuinţă o asemenea căruţă care nu-i bună de nimic!?

        Au obosit cu toţii, dar nici s-o lase nu se-ndură, în gospodărie prinde ea bine la ceva.

        Tot Ariciul a descoperit soluţia:

- Hai să luăm fiecare câte o roată.

- Hai!

        Au scos roţile şi le-au dus de-a dura până acasă: Musculiţa -rotiţa cea mică,  Ariciul – pe cea mai mărişoară, Broscuţa – pe cea mijlocie, iar Cocoşul, cocoţat pe roata cea mai mare, o rostogoleşte cu picioarele, bate din aripi şi strigă:

        - Cu – cu – ri – gu – u!

        Iepuraşul râde:

        -Ce ciudaţi sunt, să ducă acasă roţi diferite!

        În vremea asta, Musculiţa, Ariciul, Broscuţa şi Cocoşelul au ajuns cu roţile acasă şi se chibzuiesc ce să facă cu ele.

        - Eu ştiu ce să fac! a spus Musculiţa şi luând rotiţa cea mai mică a făcut din ea o furcă de tors.

        Şi Ariciul s-a dumirit: din două beţe, prinse cu meşteşug la roata lui, a ieşit o roabă.

        - Şi eu m-am gîndit la ceva, a spus Broscuţa; a meşterit ce-a meşterit şi iată o roată, ceva mai mare, la fântână. Acum este mai uşor de scos apa.

        Iar Cocoşelul a coborât roata mare în râu, a meşterit pietrele şi a construit o moară.

        Toate roţile au prins bine la ceva în gospodărie: Musculiţa toarce lână, Broscuţa cară apă de la fântână şi udă grădina de zarzavat, Ariciul aduce cu roaba, din pădure, ciuperci şi fructe, cară lemne.

        Iar Cocoşelul macină făina.

        Odată a trecut pe la ei Iepuraşul, să-i întrebe de sănătate.

        L-au primit ca pe un oaspete drag:

        Musculiţa i-a împletit mănuşi,

        Broscuţa 1-a ospătat cu morcovi din grădină,

        Ariciul - cu ciuperci şi fructe,

        Iar Cocoşelul - cu plăcinte şi brânzoaice.

        Iepuraşul s-a ruşinat:

        - Iertaţi-mă, le spuse el. Am râs de voi, dar acum înţeleg că în mâini pricepute şi roţile diferite devin folositoare.

Beţişorul năzdrăvan

                                                de Vladimir Suteev

Ariciul mergea spre casă. Pe drum, l-a ajuns din urmă Iepurele, şi au pornit împreună. În doi drumul este de două ori mai scurt.

        Până acasă drumul fiind lung merg şi discută.

        Deodată, de-a curmezişul drumului, un beţişor.

        Luat cu vorba, Iepurele nu-l văzuse şi se împiedică de el, mai să cadă.
        - Ah, tu! s-a supărat Iepurele şi a lovit beţişorul cu piciorul, aruncându-l cât colo.
        Dar Ariciul a ridicat beţişorul, l-a pus pe umăr şi a alergat să-l ajungă din urmă pe Iepure. Văzând la Arici beţişorul, iepurele s-a mirat:
        - Ăsta nu-i un beţişor oarecare, a explicat Ariciul. Este un beţişor  năzdrăvan.
        Iepurele n-a zis nimic, doar a forăit înciudat. Au mers mai departe până ce au ajuns la un râuleţ. Dintr-un salt Iepurele a sărit pe malul celălalt şi a început să strige:
        - Hei, Cap Ţepos, aruncă beţişorul, n-ai cum să ajungi cu el aici!
        Ariciul n-a zis nimic, s-a dat puţin înapoi, şi-a luat avânt, a înfipt beţişorul în mijlocul râuleţului şi dintr-un salt, iată-l pe celălalt mal, alături de Iepure, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

        De mirare, Iepurele a rămas cu gura căscată:
        - Bravo ţie, deci ştii să sari!
        - Eu nu ştiu nicidecum să sar, a spus Ariciul, m-a ajutat beţişorul cel nazdravan peste toate săritor.
        Au pornit mai departe. N-au mers mult şi s-au trezit la o mlaştină.

        Iepurele sare din muşuroi în muşuroi. Ariciul merge în spate şi cu beţişorul încearcă tot drumul.
        - Hei, Cap Ţepos, ce te tot târăşti acolo? Probabil, beţisorul tău…
        Dar n-a apucat Iepurele să termine ce-avea de spus, că a alunecat de pe un muşuroi şi s-a dus în smârc, până la urechi. Acum - acum va începe să-nghită apă şi se va îneca.
        Ariciul s-a căţărat pe muşuroi, cât mai aproape de Iepure, şi-i strigă:
        - Ţine-te de beţişor! Cât poţi de tare!
        Iepurele s-a prins de beţişor. Ariciul s-a încordat din toate puterile şi l-a tras din mlaştină pe prietenul său. Când au ajuns pe loc uscat, Iepurele îi zice ariciului:
        - Îţi mulţumesc, Ariciule, că m-ai salvat!
        - Asta-i bună! Nu eu, ci beţişorul cel năzdrăvan din necaz bun salvator.
        Au mers mai departe şi, chiar la marginea unei păduri mari, întunecate, au văzut jos, pe pământ, un Puişor. Căzuse din cuib si ţipa jalnic, iar părinţii săi se roteau în zbor, pe deasupra lui, neştiind ce să facă.
        - Ajutor, ajutor! ciripeau ei.
        Cuibul era foarte sus, greu să ajungi la el. Nici Ariciul, nici Iepurele nu ştiau să se caţere în copac. Dar o mână de ajutor trebuie să dea.

        S-a gândit Ariciul din nou cu folos.
        - Stai în picioare lângă copac, cu faţa spre el! a poruncit el Iepurelui.

        Iepurele a făcut precum i s-a spus. Ariciul a aşezat Puişorul pe capătul beţişorului, s-a urcat pe umerii Iepurelui, a ridicat cât a putut beţişorul, ajungând chiar aproape de cuib. Puişorul a mai ciripit o dată şi a sărit drept în cuib. Ce s-au mai bucurat tatăl şi mama lui! Zburau în jurul Iepurelui şi Ariciului ciripind:
        - Mulţumim, mulţumim, mulţumim!
        Iepurele îi spuse Ariciului:
        - Bravo, Ariciule! Bine gândit!
        -Asta-i bună! Nu eu, ci beţişorul cel năzdrăvan în sus ridicător.

        Au intrat în pădure. Cu cât înaintează, cu atât pădurea este mai deasă, mai întunecoasă. Iepuraşului i se face frică. Dar Ariciul nu se lasă: merge înainte şi cu beţişorul dă crengile la o parte. Dar deodată, de după un copac, le sare în faţă un Lup, le închide calea şi mârâie:
        - Stai!

        Iepurele şi Ariciul s-au oprit. Lupul îşi linge botul, clănţăne din dinţi şi zice:
        - Cu tine, Ariciule, n-am nici o treabă, eşti ţepos, dar pe tine, Urecheatule, am să te înfulec cu blană cu tot!
        Iepuraşul a început să tremure de frică, s-a făcut alb ca varul şi nu se mai putea clinti din loc, de parcă picioarele i-ar fi înfipte în pământ. A închis ochii … acum o să-l înfulece lupul.    Numai Ariciul nu s-a pierdut cu firea: a apucat zdravăn beţişorul şi din toate puterile l-a lovit pe lup pe spinare.
        Lupul a urlat de durere, a făcut un salt înapoi, şi, pe-aci ţi-e drumul. Fugea de-i sfârâiau călcâiele, fără să se uite în urma sa.

        - Îţi mulţumesc, Ariciule, m-ai salvat şi din gura Lupului!
        - Nu eu, ci beţişorul năzdrăvan ce loveşte în duşman, a răspuns Ariciul.
        Şi au pornit mai departe. Au trecut prin pădure şi au ieşit la drum deschis. Dar drumul era greu, tot în urcuş. Ariciul înaintează, sprijinindu-se în beţişor, dar bietul Iepure a rămas în urmă, mai să se prăbuşească de oboseală. Până acasă nu mai este mult, dar Iepurele nu mai poate să meargă.
        - Nu-i nimic, a zis Ariciul, ţine-te de beţişorul meu.
        S-a prins Iepurele de beţişor, iar Ariciul îl trage după el. Şi Iepurelui i s-a părut că-i este parcă mai uşor să meargă.
        - Uite, zice el Ariciului, beţişorul tău năzdravan m-a ajutat şi de această dată.

        Aşa l-a dus Ariciul pe Iepure până acasă, unde de multă vreme îl aşteptau Iepuroaica şi Iepuraşii.

        Se bucură cu toţii de revedere, iar Iepurele îi spune Ariciului:
        - Ehei, dacă n-ar fi fost beţişorul tău fermecat, n-aş fi ajuns să-mi mai văd casa.

        Râde Ariciul şi îi răspunde:
        - Îţi dăruiesc ţie acest beţişor, poate ţi-o mai fi de folos.
        Iepurele însă s-a împotrivit:
        - Dar ce-o să faci tu fără beţişorul ăsta fermecat?
        - Nici o grijă, a răspuns Ariciul, oricând se poate găsi un beţişor, dar năzdrăvănia lui…şi a făcut semn spre frunte, dar năzdrăvănia lui uite unde este!
        Acum Iepurele a înţeles totul:
        - Adevărat ai grăit: important nu este beţişorul, ci mintea luminată şi sufletul bun!

Şarlatanul şi bolnavul

                                                                                                                                                                                                      Grigore Alexandrescu

La un neguţător mare

Cărui vederea-i slăbise

Fără nici o invitare

Un doctor vestit venise.

Când zic vestit, se-nţelege că nimeni nu-l cunoştea,

Însă avea atestate

Numai în aur legate,

Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,

Prin ţări care niciodată

Nu au figurat pe hartă,

Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit,

De-ar fi mai avut acolo vreun bolnav de lecuit.

Bunul pătimaş îl crede,

Doctorul vreme nu pierde,

Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,

Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat

Că are să şază astfel o săptămână deplin

Întinde mâna... pe masă era un frumos rubin,

Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc;

Doctorul îl ia, se duce, şi ca să vă povestesc

Mai pe scurt, el vine iară a doua ş-a treia zi,

Şi nencetat, totdeauna, la orice vizită nouă

Luă câte unul-două

Din lucrurile mai scumpe câte în casă găsi.

Când se-mplini săptămna, pe bolnav îl dezlegă:

"Uite-te, cum ţi se pare, şi cum vezi?" îl întrebă.

"Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind

Şi din averile sale nimica nemaivăzând.

Cum văz? nu ştiu, frate, atât numai pot să zic

Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic."

Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez

Simplitatea populară, şi ei singuri profitez.

25 mai - Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi. De ce fug copiii de acasă ?

Cu ocazia Zilei Internaţionale a Copiilor Dispăruţi, Organizaţia Salvaţi Copiii România atrage atenţia asupra numărului mare de dispariţii voluntare şi organizează, în parteneriat cu Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR), activităţi de informare a elevilor, părinţilor, profesorilor şi opiniei publice.Copiii pleacă intenţionat de la domiciliu sau din centrele de ocrotire a copiilor, pe o perioadă nedeterminată.  

Motive pentru care copiii fug de acasă 

Potrivit reprezentanţilor IGPR, principalele motive care îi determină pe copii să îşi părăsească familia sau centrele de ocrotire sunt: neglijarea lipsa de supraveghere conflictele abuzurile lăsarea în grija bunicilor sau a altor rude, odată cu plecarea aparţinătorilor legali la muncă în străinătate, lipsa comunicării cu părinţii lipsa de educaţie abandonul şcolar şi influenţa anturajului negativ, consumul de alcool şi substanţe halucinogene  situaţia economică a familiei   La nivel european, conform datelor furnizate de către Federaţia Europeană pentru Copilul Dispărut şi Exploatat Sexual (Missing Children Europe), procentul plecărilor voluntare, din total dispariţiilor în rândul copiilor, este mult mai mic - de 51%. Majoritatea sunt, de asemenea, adolescenţi cu vârste cuprinse între 15 şi 16 ani. Adolescenţa este o vârstă dificilă, atât pentru copii, cât şi pentru părinţi, profesori şi alte persoane care îi au în îngrijire. Provocările acestei vârste îi expun pe adolescenţi la o serie de riscuri prin fuga de acasă - exploatare, abuz, trafic de copii. Un segment vulnerabil îl reprezintă şi copiii din centrele de ocrotire, care fug în mod repetat din aceste instituţi, a declarat Gabriela Alexandrescu, Preşedinte Executiv al Salvaţi Copiii România. Fuga reprezintă în viziunea copiilor o soluţie la problemele cu care se confruntă, însă nu conştientizează că problemele din afara familiei şi a acestor instituţii de ocrotire sunt mult mai mari şi, uneori, imposibil de depăşit. Situaţia cu care ne confruntăm trebuie abordată urgent, prin crearea unor mecanisme eficiente de prevenire adresate deopotrivă copiilor, cât şi adulţilor care îi au în grijă, adaugă Gabriela Alexandrescu.

 În acest sens, Salvaţi Copiii organizează regulat întâlniri cu consilierii şcolari, pentru identificarea copiilor şi a familiilor aflate în situaţii de risc. Acestea sunt incluse în programele de consiliere şi beneficiază de suport educaţional şi activităţi de timp liber, în cadrul Centrelor de Consiliere pentru Părinţi, Centrelor Educaţionale şi Centrelor Creştem Împreună (pentru copii ai căror părinţi muncesc în străinătate). 

Astăzi, Salvaţi Copiii România, în calitate de membru al Federaţiei Europene pentru Copiii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual - Missing Children Europe - organizează workshop-ul „Identificarea copiilor cu risc de dispariţii voluntare şi exploatare - Cum putem preveni şi interveni asupra consecinţelor acestui fenomen”. Printre participanţi s-au numărat reprezentanţi ai autorităţilor active în domeniul protecţiei drepturilor copilului, respectiv psihologi şi asistenţi sociali din cadrul Direcţiilor pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi consilieri şcolari. Ca în fiecare an, campaniile de informare se desfăşoară la nivel naţional, în Timişoara, Iaşi, Suceava, Târgu Mureş, Dolj, Braşov, Neamţ, Vaslui, Hunedoara, Caraş Severin, Argeş, Constanţa, în şcoli şi licee, şi constau în workshop-uri cu părinţi, profesori şi copii, campanii stradale şi campanii interactive de informare prin forumuri.

 Toate acestea au scopul de a-i ajuta pe copii să conştientizeze riscurile asociate dispariţiilor voluntare, de a facilita identificarea timpurie a dificultăţilor cu care copiii se confruntă şi de a asigura intervenţia în cadrul unui parteneriat solid între părinţi, profesori, consilieri şcolari, psihologi şi poliţie. Mai mult, în 2015 sunt incluse în campaniile de informare şi 8 centre de plasament din Argeş, Dâmboviţa şi Galaţi, copiii instituţionalizaţi reprezentând un segment vulnerabil, ce înregistreză dispariţii voluntare repetate din centrele de ocrotire.

Sursa : aici

Cine a zis „miau”?

 de Vladimir Suteev

        Căţeluşul dormea pe covoraş lângă canapea. Deodată, ca prin somn, a auzit că cineva a zis: 
        - Miau! 
        Căţeluşul a ridicat capul, a luat seama împrejur. Nimeni! "Probabil am visat", şi-a zis el, şi s-a lungit pe covoraş.

        Dar iată că cineva a zis din nou: 
        - Miau! 
        - Cine-i acolo?

        Căţeluşul a sărit în sus, a dat ocol camerei, s-a uitat sub pat şi sub masă. Nimeni!
        S-a urcat pe pervazul ferestrei şi a văzut un Cocoş plimbându-se prin curte.

        "Iată cine nu m-a lăsat să dorm", s-a gândit Căţeluşul şi a dat fuga în curte, direct la Cocoş. 
        - Ascultă, tu ai spus "Miau"? l-a întrebat Căţeluşul pe Cocoş. 
        - Nu, eu nu vorbesc. Şi Cocoşul a bătut din aripi slobozind un "Cu - cu - ri - gu – uu!” 
        - Dar altceva nu ştii să spui? l-a întrebat Căţeluşul. 
        - Nu, numai "Cucurigu", a răspuns Cocoşul. Căţeluşul s-a scărpinat cu laba de dinapoi, după ureche, şi a plecat acasă.    Deodată, chiar lângă pridvor, cineva a zis: 
        - Miau! 
        "Aha, aici era!", şi-a zis Căţeluşul şi a început să scurme repede, lângă pridvor, cu toate cele patru lăbuţe.
        Când s-a făcut groapa mare, de acolo a tâşnit un Şoricel mic, cenuşiu. 
        - Tu ai spus "Miau"? l-a întrebat cu asprime în glas Căţeluşul. 
        - Ţi - ţi - ţi - a chiţăit şoricelul. Cine a zis aşa? 
        - Cineva a zis "Miau".
        - Aproape? a întrebat tremurând Şoricelul. 
        - Uite, chiar aici, a răspuns Căţeluşul .
        - Mi-e frică! Ţi - ţi - ţi! - a chiţăit Şoricelul şi a zbughit-o. 
        Căţelul a căzut pe gânduri. Deodată, chiar lângă cuşca câinelui, cineva a spus tare: 
        - Miau!
        Căţeluşul a ocolit de trei ori, în fugă, cuşca dar n-a dat de nimeni. În cuşcă s-a mişcat cineva...

        "Aici era, şi-a zis Căţeluşul. Acum am să-l prind." S-a apropiat tiptil... 
        I-a sărit însă în faţă un Dulău mare şi lăţos. 
        - Mr - r - r - r! a mârâit Dulăul. 
        - Eu...eu vreau să ştiu... 
        - Mr - r - r - r! 
        - Dumneavoastră aţi spus "Miau"? abia a îngăimat Căţeluşul, cu coada între picioare. 
        - Eu?! Râzi de mine, Căţelule!
        Căţeluşul a luat-o la sănătoasa cât îl ţineau picioarele, spre grădină, şi acolo, s-a ascuns sub o tufă. Şi, deodată, chiar la urechea lui, cineva a spus: 
        - Miau!
        Căţeluşul a scos capul de sub tufă şi, pe o floare, lângă nasul său, a văzut o Albină pufoasă.

        "Iată deci, cine a zis Miau"! s-a gândit Căţeluşul şi a vrut s-o înhaţe cu dinţii. 
        - Bz - z - z – z,  a bâzâit Albina şi l-a pişcat pe Căţeluş chiar de vârful nasului. 
        Căţeluşul a scheunat şi a rupt-o la fugă, iar Albina, după el!        Zboară şi bâzâie: 
        - Bz - z -z –z, te pişc! Bz - z – z, te pişc! A alergat Căţeluşul la iaz şi bâldâbâc în apă! 
        Când a scos capul din apă, Albina dispăruse.

        Şi deodată, cineva a spus iar: 
        - Miau! 
        - Tu ai spus "Miau"? l-a întrebat Căţeluşul pe un Peştişor care înota, aproape de el.
        Peştele nu a răspuns nimic, a dat din coadă şi dus a fost în adâncul iazului. 
        - Oac - oac - oac! a izbucnit în râs o Broscuţă ce şedea pe o frunză de nufăr. Ce tu nu ştii că peştii nu vorbesc? 
        - Atunci, poate tu ai spus "Miau"? a întrebat-o Căţeluşul pe Broscuţă. 
        - Oac - oac - oac! a râs din nou Broscuţă. Ce prostuţ eşti! Broaştele doar orăcăie. Şi s-a aruncat în apă.
        Căţeluşul a plecat acasă, ud, cu nasul umflat. Necăjit, s-a culcat pe covoraş, lângă canapea. Şi deodată, a auzit: 
        - "Miau!!!" 
        A sărit în sus. Pe pervazul ferestrei şedea o Pisică, cu blana pufoasă, vărgată. 
        - Miau! a zis Pisica. 
        - Ham - Ham - ham! a început căţelul să latre. Apoi şi-a amintit cum a mârâit Dulăul lăţos şi a început să mârâie şi el: "Mr - r - r - r!".

        Pisica s-a arcuit, a suierat: "S - s - s !" A forăit: "Fâr - fâr - fâr" şi a zbughit-o prin fereastră.
        Căţelul s-a întors pe covoraşul său şi s-a culcat. Acum ştia cine a zis "Miau".

[ VIDEO ] Istoria ochelarilor

In materialul video de mai jos, realizat sub umbrela Ted Ed, vedem care este istoria ochelarilor,pe scurt.

How do glasses help us see? - Andrew Bastawrous and Clare Gilbert

​In urma cu doua mii de ani filosoful roman Seneca, privind printr-un pahar cu apa, era primul care observa fenomenul ce va fi folosit abia un mileniu mai tarziu pentru crearea primei perechi de ochelari. In prezent ochelarii ajuta milioane de oameni cu vederea slaba sa poata vedea mai clar.

Sub ciupercă

                                                          de Vladimir Suteev

        Odată, ploaia a prins-o pe Furnică pe drum. Unde să se ascundă? A văzut Furnica, într-o poiană, o ciupercă, a dat fuga şi s-a ascuns sub ea. Stă Furnica sub ciupercă - ploaia nu mai conteneşte. Ploua tot mai tare si mai tare... Se târăşte spre ciupercă un Fluture:
        - Furnicuţo, Furnicuţo, lasă-mă sub ciupercă! M-a udat ploaia şi nu pot să zbor!
        - Unde să te primesc? zice Furnica. Şi eu abia mi-am făcut loc.
        - Nu-i nimic! Mai bine mai înghesuiţi, dar nu supăraţi. Furnica i-a făcut loc Fluturaşului sub ciupercă.
        Şi plouă tot mai tare... Vine în fugă un Şoricel:
        - Lăsaţi-mă şi pe mine sub ciupercă! Sunt tot un lac de apă.
        - Unde să-ţi facem loc? N-avem unde!
        - Mai înghesuiţi-vă puţin!

        S-au înghesuit şi i-au făcut loc şi Şoricelului sub ciupercă. Iar ploaia tot curge şi nu vrea să înceteze deloc... Lângă ciupercă ţopăie o Vrabie şi se vaită:
        - Mi s-au udat penele, mi-au obosit aripioarele! Lăsaţi-mă sub ciupercă să mă usuc, să mă odihnesc până stă ploaia!
        - N-avem loc.
        - Mai strângeţi-vă puţin, vă rog!
        - Fie!
        S-au mai strâns şi i-au făcut loc şi Vrăbiuţei. Deodată apare în poiana Iepurele şi vede ciuperca.
        - Ascundeţi-mă, strigă, salvaţi-mă! Mă fugăreşte Vulpea!
        - Mi-e milă de Iepure - spune Furnica. Hai să ne mai strângem puţin. Numai ce-au reuşit să ascundă Iepurele şi apare în fugă Vulpea.
        - Nu l-aţi văzut pe Iepure? întreabă ea.
        - Nu l-am văzut.
        Vulpea se apropie mai mult, adulmecând:
        - Şi ziceti că nu s-a ascuns aici?
        - Unde ar putea să se ascundă aici!?
        Vulpea şi-a vânturat coada şi a plecat. După un timp ploaia s-a oprit şi s-a ivit soarele. Toţi ies de sub ciupercă şi se bucură.   Furnica a rămas pe gânduri:
        - Ce-o fi asta? La început abia am avut eu loc sub ciupercă, iar acum este loc pentru toţi cinci!
        - Oac - oac - oac! Oac - oac - oac! a râs cineva.
        Toţi au luat seama: pe pălăria ciupercii şade o Broscuţă şi râde în hohote:
        - Eh, Voi! Ciuperca.... N-a terminat ce-a avut de spus şi a dispărut.
        Toţi au privit cu băgare de seamă la ciupercă şi au priceput de ce la început abia era loc pentru unul singur, iar apoi au avut loc sub ea toţi cinci.
        Voi aţi priceput copii?