[ FOTO ] Sportul vieţii...

 

Sportul înseamnă mişcare, mişcarea înseamnă viaţă 

Suntem sportivi cu toţii, unii amatori, alţii de performanţă 

De când ne naştem, orice mişcare e speranţă

Alergăm întruna, indiferent că este cald sau gheaţă.










Activi în viaţă prin simpla deplasare
Dovedim că speranţa niciodata nu moare
Ci continuă, din generaţie în generaţie
Fiind activi în orice domeniu, şi având multă creaţie.












Sportul este religia fizicului, viaţa e biserica
Fiecare sport îşi are adepţii, orice zi este sfântă, nu doar duminica
Sănătatea este sportul ce ne fereşte de spitale
Suntem vii, datorită mişcării şi a sănătăţii mintale.











În România, sportul şi mişcarea au luat amploare
Există multe ramuri sportive, şi mijloace de comunicare
În mass media, sportul continuă să fie o valoare
Şi îndeamnă poporul, la cât mai multă mişcare.




















MATEMATICA DISTRACTIVA


Povestea cifrei 4


      Trăia odată o măicuţă bătrână, care avea un fiu, ce îşi luă femeie rea, căci îi venise vremea de însurătoare.
     Femeia aceasta o jignea adesea pe bătrână şi din răutate i-a spus soţului să taie picioarele scaunului pe care şedea bătrâna când lua masa. Soţul tăie trei picioare de la scaun, lăsându-i totuşi acestuia un picior.
Printr-o minune dumnezeiască, scăunelul rămase aşa, fără să se răstoarne, căci bătrâna se aşeza cu credinţă la masă, pe scăunelul cu un picior.

     Văzând ce se întâmplă, femeia îi spuse soţului său că dacă mai doreşte să rămână cu ea, să-i aducă pe o tavă inima mamei sale.
    Fiul, cu lacrimi în ochi, îi povesti bătrânei ce-i ceruse soţia, iar aceasta, din dragoste pentru copil, acceptă acest lucru dureros. Băiatul luă inima bătrânei, o puse pe tavă şi alergă spre soţia lui. Pe scări însă se împiedică şi căzu, iar inima îl întrebă:

     -Te doare, puiul mamei?
    Atunci, cuprins de remuşcări, fiul luă inima, o puse din nou în trupul mamei şi plânse mult, până ce lacrimile lui au spălat  şi au vindecat rănile, iar măicuţa lui dragă se făcuse bine. Băiatul o alungă pe femeia rea de la casă şi de atunci pentru a reprezenta numărul patru se reprezenta scăunelul misterios.

    Şi aşa a apărut cifra 4 …

Aventura unei frunze de toamna

A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase.



 Oamenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit Copac, pentru ca sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele. Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de neintrecut la numarul anilor.




Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace. Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum. Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii si le spuse:





- Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe zile. Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea.Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa se aplece la pamant cu toata imparatia. Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe. 




Mezina, frunza rea si neascultatoare, dar totodata grijulie pentru imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o opri din drum si o lua de mana zicandu-i:





 - Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama. Sa stii ca va veni toamna. Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un copil...
 - Ce-ar fi sa-l intreb "cum e toamna?", isi zise in gand mezina frunza. Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse:
 - Batranule unchi, ce este toamna?
 - Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De cum soseste de pe dealuri, inceoe a stropi cu manunchi de ciumafai, natura uda, dand pentru ea cularea ei simbolica de toamna. Atunci soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe ramulrile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru totdeauna.


Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti ai toamnei. Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi le vor lasa din nou pe pamant. Voi va veti apleca in fata toamnei parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in adierea vantului slab. Dar pentru oamnenii vrednici, toamna este ca o pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de aceea le acorda toata increderea si speranta ei. Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe batranul copac, ii spuse "la revedere" cu un glas stins subtire si se indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i s-a intamplat. Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea.



Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai tare, in calea ei se aseza frunze de miresme de flori. Dar, in sfarsit, ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau in jurul toamnei.Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el. 

Povestea cifrei 2



      A fost odată, pe când oamenii nu ştiau să scrie sau să citească, un copil pe nume Petrişor. El era un mare iubitor de păsări şi animale. Dimineaţa, cum se trezea, se ducea în curte, dădea de mâncare animalelor, le mângâia, vorbea cu ele, iar acestea îl răsplăteau cum puteau: cu lapte, ouă, iar altele, mai mândre, îi dădeau câte o pană colorată din coada lor.


      Într-o zi mohorâtă, când norii negri acopereau cerul, un vultur mare trecu pe deasupra casei lui Petrişor şi, din greşeală, scăpă din cioc două ouă în căpiţa de fân. Petrişor nu recunoscu ce fel de ouă sunt şi se gândi că trebuie să afle. Luă ouăle, le duse la căldură şi aşeză pe ele o găină care tocmai vroia să clocească. După câteva zile ieşiră din ouă două răţuşte gălăgioase, care parcă nu-şi găseau locul prin curte. Cu timpul, răţuştele ciudate au părăsit curtea, iar, peste o vreme, Petrişor le găsi pe iazul de la marginea satului. Erau tare frumoase! Chemă tot satul să le vadă! Toţi au rămas uimiţi privind aceste păsări minunate cu gâtul lung şi unduit şi cu penele curate.

       Şi, pentru că erau două astfel de păsări, oamenii au hotărât că de câte ori trebuiau să scrie cifra doi să reprezinte cele două păsări graţioase.

      Şi aşa a apărut cifra 2 …




Despre educatie ...




Şcoala animalelor


 Din Growing Strong in the Seasons of Life” 
[Fii puternic în anotimpurile vieţii],
de Charles Swindoll


“Odată, animalele s-au hotărât să facă ceva semnificativ pentru a preîn­tâmpina problemele lumii noi. Aşa că au organizat o şcoală. Au implementat o programă de acti­vităţi pentru alergare, căţărare, înot şi zbor. Pentru a o face mai uşor de administrat, toate ani­malele s-au înscris la toate materiile.
Raţa se pricepea de minune la înot. De fapt, era mai bună la înot chiar decât instructorul! Totuşi, a luat doar notă de trecere la zbor şi s-a descurcat foarte slab la alergat. Pentru că era aşa de lentă la alergat, a trebuit să renunţe la înot şi să stea după ore să exerseze. Aceasta i-a afectat grav labele aşa că a devenit mediocră la înot. Dar “mediocru” era acceptabil, deci nimeni nu şi-a făcut griji în această privinţă, cu excepţia raţei.


Iepurele a rămas în fruntea clasei la alergat, dar i s-a dezvoltat un tic nervos la muşchii piciorului pentru că a avut foarte mult de recuperat la înot. Aşa că a luat în loc de 10 doar 7 la alergare şi a 4 la căţăratul în copaci.
Veveriţa era as în căţărat, dar a fost constant frustrată la ora de zbor pentru că profesorul o făcea să înceapă de la sol în sus şi nu din vârful copacilor în jos… aşa că a luat numai 7 la căţărat şi 6 la alergat.


Uliul a fost un elev problemă şi a fost sever disciplinat pentru că era non-conformist. La orele de căţărat, le-a depăşit pe toate celelalte animale, dar a insistat să ajungă sus prin propria sa metodă!
În cele din urmă, absolventul clasei s-a dovedit a fi un ţipar anormal, care făcea totul la nivel mediocru, stia sa innoate, reusea putin sa zboare, si chiar sa alerge si sa se catere putin. Însă profesorii erau mulţumiţi că cineva îşi însuşise toate materiile!"


Povestea asta am primit-o la prima mea şedinţă de consiliu profesoral, de la o doamnă directoare foarte drăguţă. Şi m-am gândit mult la ea pe parcursul anilor, ori de câte ori vedeam vreun "uliu" nedreptăţit sau o "raţă" ori o "veveriţă" frustrată, în timp ce atâţia "ţipari" culegeau roadele.
Iar în ultima vreme am ajuns să mă gândesc la ea şi ca părinte. Mă gândesc dacă nu cumva, uitând de propriile frustrări si convenţii pe care a trebuit să le suportăm, ridicăm ştacheta atât de sus, încât ne silim copii să devină, fără voia lor, "ţipari".

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...