Povestea literelor


A...

         A fost odată, demult, demult, pe când oamenii nu ştiau nici să scrie, nici să citească, un împărat bun şi blând, numit Amiaz-Împărat.
         Şi-avea împăratul acesta trei fete: Andra, Alina şi Aurora. Aceasta din urmă, cea mai mică, era atât de frumoasă, de strălucitoare, încât la Soare te puteai uita, dar la dânsa ba.
         Într-o bună zi veni la Curtea împăratului un prinţ rătăcit de la vânătoare, cerând găzduire pentru o noapte.
         Chiar atunci se întâmplă să iasă din palat prinţesa Aurora, pentru a privi florile sale preferate din grădină: albăstrele şi anemone.
         Prinţul rămase mut de uimire privind frumuseţea fetei şi nu apucă decât să exclame: „Aaaa!....”, ridicând mâinile spre mândrul Soare, în semn de modestă asemănare.
         Aurora începu să râdă, veselă şi uimită, iar Amiaz-Împărat le porunci servitorilor ca, de-acum încolo, cine va dori să scrie sunetul produs de uimirea prinţului să deseneze cele două braţe deschise, dar nu îndreptate spre Soare, ci spre Pământ, acolo unde locuia şi Aurora. Iar cele două braţe să fie unite de o punte, ca semn al împăcării...
         Şi aşa s-a născut litera A...





M.....

         Prinţul rămase la palat, uitând parcă drumul spre casă,  minunându-se mereu de frumuseţea Aurorei, dar şi de bunătatea şi de voioşia ei.
         Dar, din păcate, despre aceasta s-a dus vestea peste şapte ţări şi şapte mări, până ce-a ajuns şi la urechile Mumei-Pădurii, care s-a gândit s-o răpească pentru fiul său, Zmeul.
         Într-o  noapte, când  doar  Luna  mai  veghea  palatul, veni Muma-Pădurii cu gândul de a o răpi pe Aurora.
         Ajunsă în camera ei, fermecată de frumuseţea fetei, îi puse mâna la gură ca să nu ţipe şi-i spuse că o va duce pe muntele unde locuieşte fiul său şi că i-o va da de soţie.
         Speriată, Aurora scrijeli pe o bucăţică de lemn imaginea celor două piscuri gemene ale muntelui, unde se spune că ar  locui Zmeul.
         Dimineaţa, Amiaz-Împărat observă dispariţia fetei şi găsi bucăţica de lemn, pe care erau scrijelite două piscuri gemene din acelaşi munte.
-         Aici trebuie să fie ascunsă fiica mea!
-         Împărate, lasă-mă să plec, să o salvez! îl rugă prinţul.
-         Bine, dar să fii cu băgare de seamă! Va trebui să găseşti cele două piscuri gemene ale aceluiaşi munte.
-         Mă voi strădui! răspunse prinţul şi porni la drum.
Călători el trei luni, trei săptămâni şi trei zile, până ce, în depărtare, zări cele două piscuri gemene ale aceluiaşi munte.
         - Aha! Iată imaginea pe care a desenat-o prinţesa! Mulţumesc, Munte!
De-atunci, de câte ori voiau oamenii să scrie cuvântul „ munte”, foloseau acel semn: M.
         Aşa s-a născut litera M...
        

E.....

         Demult, tare demult, trăia la marginea unui sat, într-o colibă părăsită, un biet orfan pe nume Emil.
         Toată averea lui era formată din cele trei oi pe care le scotea zilnic la păscut.
         Dar, bietul Emil, din pricina unor emoţii puternice îşi pierduse graiul. La ce să-i mai folosească vocea? Oricum, oile îl înţelegeau după privire... Aşa gândea Emil în timp ce privea oile care păşteau liniştite...
         Trecuse o bună bucată de vreme de când nu mai văzuse nici ţipenie de om în apropierea colibei sale.
         Într-o zi însorită de vară, Emil lăsă oile la păscut pe deal şi el plecă puţin mai departe să cosească nişte fân. Pentru că era foarte cald, oilor li se făcu sete şi se duseră să bea apă de la jgheabul pe care-l pusese Emil special pentru ele. Băiatul privea cum beau oile apă, jgheabul fiind în stânga, iar ele, parcă aliniate în dreptul jgheabului....
         Tocmai atunci a venit în goană un trimis al boierului care, văzând oile aşa frumoase şi îngrijite, s-a gândit să le ducă la curtea stăpânului său. Mai ales că nu se vedea nici ţipenie de om prin preajmă!
         Totuşi, se gândi să întrebe, doar – doar nu va primi nici un răspuns:
-         Ale cui sunt oile acestea?
Cum să răspundă bietul băiat, dacă el nu putea nici să vorbească? Îşi agita mâinile şi reuşi să scoată următoarele sunete: E...E...E..., vrând parcă să-şi spună numele.
Sluga boierului îl auzi şi-l văzu apoi, privi oile care beau nestingherite apă din jgheab, se gândi că este un copil prea amărât pentru a-i aduce o suferinţă aşa de mare luându-i oile, aşa că întoarse calul şi se îndreptă spre sat.
De la această întâmplare, datorită noii emoţii, lui Emil îi reveni graiul. În semn de mulţumire, când vroia să-şi scrie numele, Emil desena semnul oilor care beau apă din jgheab, deoarece ele îi aduseseră din nou graiul.
Şi-aşa s-a născut litera E....


C.....

         A fost odată ca niciodată o căsuţă mică, mică, aruncată undeva pe un vârf de deal.
         Credeţi cumva că această căsuţă era părăsită?
         Nu, în ea locuia o copiliţă drăgălaşă, pe nume Corina, împreună cu bunica ei.
         Şi-avea Corina un prieten foarte bun, un căţel pe nume Carol...
         Era sprijinul ei de nădejde, mai ales că fetiţei îi plăcea foarte mult să picteze, iar Carol îi aducea tot felul de buruieni din care fetiţa îşi pregătea culorile pentru pictură.
         Era aşa de talentată Corina, că şi timpul se oprea din loc pentru a-i privi operele... Iar vopselele erau atât de frumoase, încât  nu ştia căreia să-i dea mai întâi prioritate....
          Într-o zi însorită de primăvară, Corina îşi luă şevaletul, pensulele şi, bineînţeles, pe Carol, apoi plecă spre dealul  pe care era şi o fântână cu ciutură.
         Nici nu se instală bine fetiţa, că bunica o şi strigă cu un tulnic mare: „Coooriiinaaaa!” . Fetiţa a crezut că bunica are o treabă urgentă cu ea, aşa că îşi lăsă culorile şi plecă în fugă spre casă, însoţită de credinciosul ei câine, Carol.
         Imediat însă veni ploaia şi-i fură fetiţei culorile care, însă, erau atât de frumoase, încât le aranjă în ordine pe cer, ca o boltă,  între fântâna de pe deal  şi căsuţa Corinei de pe celălalt deal. Bunica a văzut minunăţia de pe cer şi i-a spus fetiţei:
-         Corina, iată un curcubeu!
Fetiţa şi-a dat seama de năstruşnicia ploii si a vrut să prindă curcubeul de picior...
Dar, ploaia ridică frumosul curcubeu, astfel încât acesta se mai sprijinea doar pe marginea fântânii. Era aşa de mare, de se vedea de peste şapte sate...
De-atunci, când doreau oamenii să scrie cuvântul „Corina”, foloseau semnul mândrului curcubeu...
Şi-aşa s-a născut litera  C....



D

         A fost odată, demult, pe vremea lui Făt – Frumos şi a Ilenei Cosânzeana, într-o regiune nu prea îndepărtată, numită Dobrogea, o familie de ţărani, care-şi ducea traiul din cultivarea zarzavaturilor.
Pentru că regiunea aceea era foarte secetoasă, capul familiei, Darius, se ducea des sa ia apă din Dunăre, pentru a avea cele mai frumoase şi mai gustoase zarzavaturi.
Într-o după – amiază de duminică, asupra familiei se abătu o nenorocire: un războinic, împreună cu ceata lui, veni la Darius şi îi ceru fata, pe preafrumoasa Diana, să o ducă în ţara lui.
Diana se ascunse în pod de frică, iar Darius şi soţia lui îl înfruntară pe războinic.
Acesta plecă supărat şi le promise ţăranilor că-i va face să se căiască pentru acest lucru. Le va lua apa Dunării, care îi ajuta pe ei să cultive zarzavaturile.
Zis şi făcut. Războinicul merse pe firul Dunării în sus, iar la un moment dat porunci însoţitorilor să construiască diguri înalte, care să oprească Dunărea să mai treacă prin acel loc.
Nu după mult timp, digurile erau construite.
În căsuţa lui Darius, toată lumea plângea şi se ruga la Dumnezeu ca omul acela rău să nu mute cursul apei.
Dar iată că Dumnezeu le ascultă ruga lor curată şi după ce apa făcu un ocol pe alte meleaguri, o întoarse iarăşi spre locul unde o familie cu inima bună întoarse privirea către Domnul, fiind ameninţată de-un războinic şi de ceata lui.
Iar digurile construite de oamenii aceia s-au dărâmat, astfel încât acum Dunărea curgea şi pe vechea, dar şi pe noua albie.
De atunci, Darius şi familia lui aveau apă din belşug pentru a-şi uda grădinile de zarzavat, dăruind tuturor din bunătăţile pe care le produceau.
De la acea întâmplare, de câte ori doreau oamenii să scrie cuvântul „Dunăre”, „Dobrogea” ori „Darius”, desenau apa aceea mare, care curgea prin două albii, o dată drept şi o dată cu ocol...
Şi aşa s-a născut litera D...

F

A fost odată un pădurar care trăia cu familia într-o casă făcută din lemn de fag. Casa avea multe ferestre şi lumina pătrundea din belşug. Fiul său, Fănică, sădise în faţa casei multe flori, dar era mai fericit atunci când folosea lucrurile tatălui său: cuiele, ciocanele, fierăstrăul şi foarfeca pentru curăţat pomii.
Fănică nu putea folosi aceste obiecte în lipsa tatălui, deoarece de fiecare dată le încuia într-o cameră, pentru ca băiatul să nu se taie în ele, mai ales cu fierăstrăul care era bine ascuţit.
Înaintea primilor fulgi de zăpadă, pădurarul a plecat în pădure să doboare câţiva fagi, pentru foc, dar, până să plece, a zgâriat cu un cui pe uşa acelei camere, făcând un semn care semăna cu un fierăstrău, tocmai pentru a-i tăia pofta copilului de a intra acolo.
Însă Fănică, deloc fricos, a furat cheia şi a pătruns în cameră. A luat obiectele tăioase şi a început să le folosească precum văzuse la tatăl său. În câteva clipe, dinţii ascuţiţi ai fierăstrăului l-au tăiat la un deget. Biata mamă, speriată din cale afară, a lăsat frica de om parte şi l-a pansat , oprindu-i sângele care şiroia.
De atunci, Fănică a înţeles că obiectele tăioase pot fi foarte periculoase. Frica de fierăstrău l-a urmărit toată viaţa şi, de aceea, a hotărât să folosească semnul făcut de tatăl său pe uşă totdeauna când a vrut să scrie cuvântul “fierăstrău”.
Şi aşa s-a născut litera „F”...

H...

         Ha! Ha! Ha!
         Când mă gândesc la satul Hotarele nici nu mă stăpânesc să nu râd. Ştiţi de ce?
         Acolo toată lumea este veselă, munceşte cu voie bună, râde, cântă şi dansează.
         Horia locuieşte şi el în acest sat. Nici un alt om nu este atât de priceput ca el să înhame caii.
         Mihaela, prietena lui, a învăţat să cânte la harpă. Este un instrument vechi...
         Nici Horaţiu nu se lasă mai prejos. Este instructor de dans.
         Duminica, după ce vin de la biserică, încing o horă în mijlocul uliţei de-ţi este mai mare dragul să priveşti la dânşii!
         Horaţiu a aflat de la străbunicii lui că dansul horei este un obicei străvechi românesc. Se spune că oamenii, când joacă hora, simbolizează  pământul care se tot învârte în jurul soarelui, fără oprire....
         Şi cum priveau oamenii din satul Hotarele cum se juca dansul acesta străvechi, au rămas impresionaţi de un băiat şi o fată care dansau în horă, ţinându-se cu mâinile de umeri.
Au spus astfel că ori de câte ori vor să scrie numele satului ori cuvântul „HORĂ” vor folosi acel semn pentru prima literă.
Şi aşa s-a născut litera H...

J

Trăia odată, într-un sat, o familie de oameni săraci. Singurul lor copil, o fetiţă cât un nod de mare, pe nume Jenica, trebuie să muncească din răsputeri pentru a o ajuta pe biata sa mamă, când avea nevoie. Deşi nu putea vorbi, fiind mută din naştere, a ajuns totuşi să aibă grijă de grădiniţa de flori a unei jupânese înstărite. Pentru vrednicia şi bunătatea ei, fata jupânului, pe nume Janina, a îndrăgit-o mult şi nu dorea să se joace decât cu ea. Chiar şi jucăriile le împărţea cu ea, mai ales că părinţii Jenicăi nu aveau cu ce să-i cumpere nici măcar o jucărie. Într-o zi, Janina a încercat să înalţe un zmeu. Tot alergând ea aşa nu a observat că se apropie de malul lacului. Alerga, alerga, alerga şi….vai! Fetiţa a căzut în lac. A început să strige din răsputeri după ajutor. A fost auzită doar de Jenica, biata de ea, neputând anunţa pe nimeni, a rupt-o la fugă spre lac. A intrat în apă şi a început să înoate spre Janina care luase deja câteva guri de apă. A prins-o de jachetă şi a inceput să o tragă spre mal. Mai mult moartă decât vie, Janina a leşinat. Abia atunci Jenica a fugit după ajutoare. La auzul acestei veşti, biata jupăniţă , mama fetei, a început să se jelească şi a jurat că-i va îndeplini Jenicăi orice dorinţă , deoarece salvase viaţa fetei sale dragi. Întrebată ce doreşte, Jenica a făcut un semn ciudat pe pământ, care semăna cu un cârlig. Singura care şi-a dat seama a fost Janina, ştiind că prietena sa îşi dorea o jucărie numai a ei.
De atunci, când cineva a vrut să scrie cuvântul “jucărie” a folosit ca primă literă acel semn făcut de Jenica.
Şi aşa a apărut litera „J”...

L...

         A fost odată ca niciodată, pe vremea când se potcovea purecele cu 99 de oca de fier la un picior şi tot i se părea că-i uşor, într-o căsuţă de la marginea unui lac o fetiţă pe care o chema Laura.
         Se spunea despre ea că avea puteri magice, că orice atingea această fetiţă capăta energie, se înzdrăvenea...
         Părinţii ei lucrau pământul, aşa că fetiţa era mai tot timpul singură.
         Într-una din zile, apăru la uşa ei un bobocel nevinovat, cu o aripă ruptă, care abia scăpase din ghearele vulpii şi tremura de frică.
         Laura deschise uşa şi îl luă pe bobocel în palmele ei. Îl mângâie, îl spălă, iar după câteva zile observă că bobocelul se făcuse bine şi creştea văzând cu ochii... Se obişnuise cu noul culcuş, cel de sub patul fetiţei.
         Era însă o problemă! Bobocelul crescuse şi nu mai putea să fie ascuns de privirile părinţilor! Aşa că Laura se hotărî să-l ducă la lacul din apropierea casei...
         La miezul nopţii, când toată lumea dormea, iar luna se oglindea cu toată splendoarea în lacul străveziu, Laura aduse pasărea şi-i dădu drumul pe lac.
         Mama însă o văzuse că pleacă din curte şi o urmărea îndeaproape, neştiind ce duce fetiţa în coş.
         Şi, cum lumina astrul nopţii pe bolta cerului, se văzu pe lac silueta unei păsări albe, cu gâtul lung.
         Mama Laurei abia se stăpâni să nu strige: LEBĂDA!
         Pasărea plutea liberă, iar Laura era foarte fericită de fapta bună pe care o făcuse. Într-un târziu, se hotărî să vină acasă, iar când se întoarse mama o aştepta acolo, privind-o cu drag.
         Lebăda era atât de frumoasă încât, privind-o, mama a spus tuturor că de câte ori vor dori să scrie cuvântul „Laura”  să folosească pentru început semnul graţios al lebedei, care plutea liberă pe lacul luminat de blânda lună...
         Şi aşa s-a născut litera L...

I...

         A fost odată ca niciodată un băieţel cuminte pe nume Ionică.
         Toată lumea-l îndrăgea, iar mama îi spunea c-ar fi în stare să-i dea şi inima din pieptul ei...
         Şi-a plecat Ionică odată pe dealuri cu prietenii pentru a-i culege mamei un buchet de iasomie.
         Dar ploaia i-a luat pe nepregătite şi bieţii copii au trebuit să se adăpostească în pădure.
         Mama lui Ionică era disperată.
         A alergat prin ploaie spre dealurile unde ştia că plecase fiul ei, strigând mereu:
-         Ionică! Ionică! Ionică! Unde eşti?
Ionică a auzit-o şi i-a răspuns:
-         Aiiiiiiici!
Atât de tare strigase copilul încât parcă din senin, de la vocea sa, un copac s-a aprins şi ardea ca o torţă.
Mama lui Ionică a tras aer adânc în piept şi a spus: I...O...N...I...C...Ă... În sfârşit, l-am găsit!
De atunci, când vroiau oamenii să scrie cuvântul Ionică, desenau semnul acelui copac aprins ca o torţă.
Şi-aşa s-a născut litera I....


K

Într-o ţară îndepărtată pe nume Kenya trăia un împărat vestit pentru bunătatea si vitejia sa. Avea doi copii pe care îi iubea ca pe lumina ochilor: Karina şi Kimi. Fata împăratului era tare pricepută în a pregăti bucate alese pentru ai săi din casă, iar băiatului îi plăcea să-i însoţească pe supuşii Măriei sale la pregătirile de război. Trăgea cu arcul drept la ţintă, mânuia sabia ca un om mare şi oprea cu scutul orice lovitură. Tatăl său a hotărât  să-l trimită însă şi la o şcoală unde să înveţe şi alte lucruri interesante: să scrie, să citească şi să înveţe câte ceva din limba vecinilor împărăţiei.
Dorul de fratele său aflat la o mie de kilometrii distanţă, a împins-o într-o zi pe Karina să-i trimită o scrisoare. După multe cuvinte de dragoste şi dor, mica prinţesă l-a rugat pe Kimi să-i aducă la întoarcere măcar un kilogram de kiwi, fructele sale preferate. La încheiere, Karina a vrut să-i scrie numele băiatului, însă nu ştia ce literă se potriveşte; de aceea, a desenat un vârf de săgeată care părea că se înfige într-o linie verticală. De atunci, oamenii au folosit mereu această literă.
Şi aşa s-a născut litera „K”...
N....

         La poalele unui deal trăia odată o familie de oameni harnici şi cumsecade. Mezina familiei, Nina, îi ajuta pe părinţi şa culesul nucilor din livada familiei, pe care apoi le vindeau la târg oamenilor veniţi de prin alte părţi.
         Nicăieri nu creşteau alţi nuci mai înalţi şi mai umbroşi.
         Ţăranii erau tare mândri de livada lor şi n-ar fi vândut-o pentru nimic în lume nimănui, chiar dacă Nilă, bogătaşul satului le-a propus să le-o cumpere.
         Într-o zi, Nina a plecat la târg cu două coşuri mari pline cu nici. N-a ajuns bine că s-a pomenit luată pe sus, aproape, de doi oameni cu braţele vânjoase.
         Degeaba striga să-i dea drumul, că namilele parcă nu auzeau nimic...
         Cunoscându-i, fata a apucat să scrijelească pe o lădiţă un semn ciudat, format din două linii drepte care semănau cu uliţa., unind punctul cel mai de sus din stânga uliţei ( unde locuia Nilă ) cu punctul cel mai de jos din dreapta uliţei ( unde era târgul ).
         Se lăsase seara şi Nina nu mai venea acasă...
         Bietul tată a pornit în târg după ea. Dar mare i-a fost mirarea când pe ladă a găsit semnul făcut de Nina.
         Atunci a înţeles: fata a vrut să arate direcţia casei unde locuia Nilă.
         Tatăl s-a dus într-o fugă până la poarta bogătaşului. Acesta i-a promis că-i va elibera fata dacă-i vinde lui livada cu nuci. Bravul ţăran i-a răspuns:
- Nici la Nina şi nici la nuci nu voi renunţa! Domnul m-a răsplătit pentru credinţa şi hărnicia mea. Ţie nu ţi-e teamă că te va ajunge mânia lui Dumnezeu?
         Gândindu-se puţin, Nilă o eliberă pe fată şi rămase mut de răspunsul înţelept al ţăranului, căindu-se pentru comportamentul său.
         De atunci, când au dorit oamenii să-i scrie numele curajoasei fete, NINA, au folosit semnul scrijelit de aceasta pe  lădiţă.
         Şi-aşa s-a născut litera N.....


O....

Pe vremea când se potcovea purecele cu 99 de oca de fier la un picior şi tot i se părea că e uşor, trăia într-o casă mică şi derăpănată  o fetiţă ce nu-şi cunoştea părinţii.
Odată, demult, o mătuşă îi spusese că o cheamă Olguţa, iar părinţii săi fuseseră luaţi prizonieri de supuşii împăratului.
Olguţa îşi purta singură de grijă.
Toată averea era o găinuşă ce-i dăruia în fiecare zi câte u ou.
Zilele treceau greu pentru biata Olguţa şi i se părea că nu va mai veni niciodată clipa în care-şi va cunoaşte părinţii.
Într-o bună zi însă, de căsuţa ei se apropie o caleaşcă trasă de doi cai albi, care se opri în dreptul căsuţei, iar din caleaşcă ieşiră doi oameni: un bărbat şi o femeie.
Aceştia au tresărit puţin când au văzut-o pe Olguţa, apoi, dându-şi seama cine este, femeia alergă spre fată cu braţele întinse, o cuprinse în braţe şi-i spuse:
-         Olguţa, eu sunt, draga mea copilă, mama ta!
Olguţa, speriată, dar şi fericită, îşi îmbrăţişă ambii părinţi şi nu mai apucă să spună decât atât:
-         Oooo.....de când aştept să vă cunosc!
De-atunci, când au vrut oamenii să scrie cuvântul „Olguţa”, au folosit semnul braţelor de la îmbrăţişarea mamei sale.
Şi-aşa s-a născut litera  O....


P
Cu mult timp în urmă, pe când puricele se potcovea cu 99 oca de fier, într-o ţară numită Persia trăia un împărat bogat, vestit în toate împărăţiile. Avea trei fete: Ilona, Carina şi Petruţa.
Ilona desena foarte frumos, Carina cânta ca o privighetoare, iar Petruţa era o foarte bună balerină. Când împăratul organiza ospeţe la palat, fetele sale îi încântau pe oaspeţi cu ceea ce Dumnezeu le dăduse lor. Li s-a dus astfel vestea pretutindeni.
Într-o seară, la o petrecere dată în cinstea unui oaspete, venit de peste 9 mări şi 9 ţări, podoabele sale, cele trei fete, au apărut în faţa tuturor încălţate în papuci din piele de şarpe, cu perle cusute pe margine. S-au aşezat la masă alături de tatăl lor, iar invitaţii nu se mai săturau privindu-le. Erau frumoase ca nişte zâne. Ilona le-a arătat castelul pictat de ea, Carina le-a cântat câteva cântece fermecătoare, iar Petruţa a dansat de parcă nu atingea pământul cu picioarele.
Musafirul, întrebat fiind ce parteneră din cele trei doreşte să aibă în acea seară, a încercat să facă pe pământ un semn: o linie verticală şi o buclă în partea dreaptă de sus. Totuşi, mesenii nu au înţeles. Atunci a ieşit în faţă, a stat într-un picior, iar pe celălalt l-a îndoit, sprijinindu-l cu talpa pe celălalt asemeni unei balerine. Atunci au înţeles. O alesese pe Petruţa.
 De atunci, când au mai vrut să scrie cuvântul “Petruţa” , au folosit mereu acea literă.
:Şi aşa s-a născut litera P....

R.....


            Cu multă vreme în urmă, înainte chiar ca timpul sa aibă un nume, pe când zmeii doreau să fure soarele şi luna de pe cer, trăia un pescar iscusit. Avea o casă curată şi-o grădină de-ţi era mai mare dragul s-o priveşti. Mergea la pescuit de dimineaţa până seara, fiind însoţit uneori şi de cei doi copii, Rodica şi Radu.
         Existenţa lor paşnică n-a fost tulburată de nimic până în clipa când Împăratul Zmeilor, Rodon, i-a zărit pentru prima dată şi le-a pus gând rău, fiind alergic la fericirea altora.  Domnia Răului era ameninţată de această familie, care trebuia distrusă cu orice chip.  Negru de supărare, a chemat-o pe Zgripţuroaică, mama sa, cu scopul de a pune împreună la cale un plan pentru a-i aduce la palatul lor, situat în dosul cascadei, nu departe de cotul râului, loc cunoscut pescarului pentru mulţimea de peşti de toate felurile ce se zbenguiau în apele cristaline.
         Toţi oamenii au auzit că acolo se ascund zmeii cei răi, dar nimeni în afara pescarului nostru şi a copiilor săi nu pusese încă piciorul pe tărâmul blestemat.
         Cum au rămas cei mici singuri acasă, zmeul a venit şi i-a răpit. Rodica era îmbrăcată într-o rochiţă de in, iar Radu purta pantaloni pescăreşti.
Pescarul nostru se afla la câţiva metri de casă când se petrecea nenorocirea, dar el n-a mai apucat decât să vadă încotro a apucat-o zmeul. Era tocmai acel loc binecunoscut lui, unde râul curge de la miazăzi spre miazănoapte, cotind apoi spre răsărit, făcând o buclă spre matcă, pentru a se răzgândi în final şi a o porni pe o pantă lină din nou spre vale, chiar înainte de a se uni cu o întindere nesfârşită de apă...
         Văzând una ca asta, bietul pescar, distrus de durere, a înţeles că Radu şi Rodica se află pe tărâmul înfricoşător.  A rupt-o numaidecât spre cascadă, trecând peste o râpă adâncă. Zmeul i-a ieşit în întâmpinare, spunându-i că vrea să-i ţină copiii la palat, ca să-i rămână moştenitori, iar pentru acest lucru îi va dărui  un sac de galbeni.
         Pescarul, un om cu credinţă în Dumnezeu, a refuzat oferta zmeului, promiţându-i în schimb că-i va da ce nici măcar n-a visat vreodată: un peştişor de aur, ce-i va îndeplini orice dorinţă.
         Încântat, zmeul a eliberat copiii, gândindu-se că-i va fura din nou după ce-i îndeplineşte peştişorul dorinţa de a se transforma în om, pentru a înţelege mai bine ce anume îi plăcea lui atât de mult să distrugă. Zis şi făcut. Dar zmeul uitase că nu are dreptul decât la o singură dorinţă. Aşa că a rămas om pentru totdeauna... şi nu se ştie pe unde se află prin lume...
         Oamenii din acele părţi au folosit semnul râului cotit atunci când vroiau să scrie cuvântul Râu, pentru a nu uita cum înţelepciunea şi curajul unui pescar i-au venit de hac zmeului cel rău.
         Acel râu există şi astăzi....
         Şi-aşa s-a născut litera R...

Ş

Cică trăia odată un împărat vestit în toată lumea. La naşterea unicului său fiu, au venit, după obicei, ursitoarele. Toate i-au prezis numai bucurii, doar ultima i-a spus că nu-şi va găsi fericirea decât dacă va căuta în muntele Şureanu peştera fermecată. Acolo va trebui să găsească o uşă secretă pe care e desenat un animal.
Feciorul va trebui să urmărească astfel conturul cu vârful sabiei , va pătrunde într-o încăpere şi va găsi adevărata fericire. I-a atras însă atenţia, în şoaptă, că nu va găsi drumul cel bun decât cu ajutorul a trei animale: şoarecele, şobolanul şi şopârla care vor apărea la şapte zile după plecarea ursitoarelor. Cu toţii credeau că acolo va găsi cele mai mari comori. Unii chiar s-au grăbit să plece după ele, înaintea fiului de împărat, dar nu s-au mai întors.
Acestea fiind zise a sosit şi timpul plecării tânărului în căutarea fericirii. Şoarecele l-a călăuzit până la intrarea în munţi. Şobolanul l-a îndrumat până la intrarea în peşteră. De aici încolo, numai şopârla ştia calea. Au trecut peste un şanţ adânc şi feciorul a început să caute uşa secretă. Dintr-o dată, a văzut pe un perete stâncos un semn care semăna cu un şarpe. “Aici trebuie să fie !”, gândi el. A urmat conturul cu sabia şi…mirare mare! Stânca s-a urnit permiţându-i să intre în încăpere. A intrat cu sabia în mână şi ce credeţi că a găsit? Un şarpe. Dar nu ca ceilalţi, animalul a stat liniştit fără să îl atace. Uimit, tânărul a rămas încremenit: să-l omoare sau să-l lase în viaţă? “Cum să mă facă fericit un şarpe?”, gândea el. L-a cruţat şi l-a adus la împărăţie pentru că dorea să respecte vorbele ursitoarei. A doua zi, ce credeţi că a găsit? În locul şarpelui era o prinţesă cu părul de aur, cu rochii de mătase şi cu ochii de smarald. Imediat s-au căsătorit, naş le-a fost un împărat vecin.
De atunci, când au vrut să scrie cuvântul “şarpe” au folosit semnul descoperit în peşteră.
Şi aşa s-a născut litera Ş...

Ţ




Ţinutul regelui Ţega era cutreierat o dată, de o echipă de circ ambulant. Circarii ţopăiau, trăgeau la ţintă, spre râsetele spectatorilor. Cel mai dibace era Ţugulea, un mare dansator. Li s-a dus vestea până la palatul regelui. Regele a hotărât să organizeze un ospăţ la care să se prezinte toţi circarii din ţinutul său. Ţega avea intenţia să aleagă pe cel mai bun circar şi să-l găzduiască la palat, pentru a rămâne acolo şi pentru a-i distra pe musafiri de aici încolo.
Fiecare arăta ce avea mai bun. Unul făcea tumbe, altul, unul din slujitorii credincioşi desena pe o hârtie câte un semn potrivit pentru fiecare. După ce Ţugulea şi-a prezentat programul, în semn de respect şi-a aplecat mult capul, iar braţele le-a întins lateral. A fost singurul care a făcut plecăciune la sfârşitul programului. De aceea, pentru el slujitorul a ales un semn necunoscut până atunci : o linie verticală, care atinge în partea de sus o linie orizontală. Şi, pentru că era tare şugubăţ, i-a mai pus şi o virguliţă sub el...
Regele l-a ales pe Ţugulea şi, de atunci, când au vrut să-i scrie numele, au folosit semnul făcut de slujitor.
Şi aşa s-a născut litera „Ţ”...

U.....

Ştiţi voi, copii, cum o dezmierdau părinţii pe Măriuca? Îi spuneau Uca!
Era o fetiţă tare zglobie!
Odată a venit unchiul Uţu pe la Uca şi i-a adus o minge roşie cu ursuleţi pe ea.
Uca, năzdrăvană cum era, a şi zbughit-o la joacă, bineînţeles, cu mingea cea nouă.
Deodată au început câteva picături să o anunţe pe Uca de apropiata furtună.
Dar fetiţei nu-i păsa! Vântul a început să sufle cu putere, parcă vorbea cu fetiţa poznaşă: „ Uuuuuu....!”. Dar cine era mai fericită decât Uca, deoarece avea o minge nouă?!
Deodată vântul a luat mingea fetei şi a dus-o până în grădină, unde era o fântână... Fata alergă după minge, dar nu putu s-o prindă...
Ajunsă lângă fântână, întinse braţele, strigând: u – u – u – u !
Fata din oglinda apei parcă întindea şi ea mâinile spre Uca şi-i răspundea: u – u –u –u.... !
Mingea însă nu mai apăru!
Oamenii îşi aduceau aminte deseori de întâmplarea de la fântână şi, de câte ori vroiau să scrie cuvântul „ Uca”, desenau braţele fetei care răspundea din oglinda apei din fântână.
Şi-aşa a apărut litera U....
S...
La marginea unui sat de munte, o bătrânică îşi creştea singură cei doi nepoţi rămaşi orfani: Sorana şi Stelică. Duceau o viaţă grea, dar se iubeau tare mult şi se ajutau. Sorana îngrijea păsările din gospodărie; Stelică mergea vara la seceriş, iarna aducea lemne cu sania.
Într-o zi, după un somn bun la umbră, Stelică a plecat la pescuit, iar Sorana şi-a luat gâştele şi a pornit spre o poieniţă.
La capătul celălalt al satului stătea o vrăjitoare care dorea să fure pe Sorana şi s-o facă sluga sa.
Sorana se opri fântână, unde urma să-şi întâlnească fratele. Aici a apărut vrăjitoarea, ispitind-o cu fel şi fel de vorbe dulci, pentru a o însoţi la ea acasă. Gâştele au presimţit pericolul şi au început să o alunge cu sâsâitul lor: “Sssssss! “. Urma să plece cu vrăjitoarea şi astfel trebuia să treacă „pe la serpentine”; cum spuneau oamenii din sat. De aceea, Sorana a apucat să scrijelească pe fântână un semn ciudat, care indica două serpentine. Ajunsă acasă la vrăjitoare, aceasta a băgat-o pe fată într-o cameră de sticlă, bine închisă,  aducându-i de mâncare doar pâine şi apă.
Stelică a ajuns şi el la fântână. A stat, a stat, dar Sorana …. Nicăieri! Privirea s-a oprit pe peretele fântânii. Era semnul făcut de Sorana. Imediat a înţeles: drumul cu serpentine ducea chiar la casa vrăjitoarei. Soarele plecase de pe cer, iar paşii îi erau călăuziţi doar de stele. A străbătut serpentinele şi a ajuns. Vrăjitoarea dormea, iar băiatul a spart încăperea din sticlă. Sorana a ieşit cu ochii-n lacrimi. S-a trezit şi Zripţuroaica cu un urlet prelung. Copiii nu ştiau că, spărgând sticla, au spart întreaga vrajă, cu toată puterea ei de vrăjitoare. S-au îmbrăţişat şi au plecat spre casă, lăsând-o pe babă să crape de necaz. De atunci, oamenii au folosit semnul făcut de Sorana pentru a scrie cuvântul “serpentine”.
Şi aşa s-a născut litera „S”

T...
Cu mult timp în urmă, pe când zmeii doreau să fure soarele şi luna de pe cer, trăia un pescar iscusit. Avea o casă curată şi o grădină de-ţi era mai mare dragul s-o priveşti. Mergea la pescuit de dimineaţa până seara, fiind însoţit uneori şi de cei doi copii, Teodora şi Tiberiu. Atât i-a trebuit zmeului, să-i vadă, că le-a şi pus gând rău.
Zgripţuroaica, mama zmeului, a pus la cale să-i aducă la palatele lor, situate pe un tărâm nelocuit de picior de om, peste o mare învolburată. Toţi oamenii auziseră că acolo se  ascund zmeii cei răi, dar nimeni n-a fost pe acel tărâm cumplit.
Cum au rămas singuri acasă, zmeul a venit şi i-a răpit. A trecut apoi ca săgeata peste mare, până când a ajuns la sălaşul unde stătea zgripţuroaica.
 Biata fată era într-un costum de culoarea turcuaz, iar băiatul purta pantaloni largi, turceşti, numiţi „şalvari”.  Nici nu se gândeau bieţii copii că vor mai vedea vreodată chip de om!
Văzând una ca asta, bietul pescar, distrus de durere, a înţeles ce se petrecea,  a ridicat ancora şi a pornit în căutarea copiilor. Cu mare greutate a reuşit să ajungă la tărâmul zmeului, iar înainte să coboare din barcă a aruncat ancora în apă.
Zmeul tocmai îl aştepta, spunându-i că vrea să-i ţină pe copii la palatul său, ca să-i rămână moştenitori, iar el va primi un sac de galbeni. Bietul pescar, om cu credinţă în Dumnezeu, a refuzat oferta zmeului promiţându-i că îi va da ceva ce n-a avut niciodată: un peştişor de aur ce-i ca îndeplini orice dorinţă. Încântat, zmeul i-a eliberat pe copii, primind peştele în schimb. A suflat cu putere în zare, ca să încerce să intimideze peştişorul, apoi i-a cerut să-l transforme pentru câteva clipe în om. Zis şi făcut.
Din fericire, datorită ancorei, barca nu a fost aruncată în largul mării, aşa că pescarul şi cei doi copii au putut pleca în siguranţă.
Zmeul a uitat că are dreptul doar la o dorinţă... Aşa că a rămas om pentru totdeauna. Degeaba a rugat peştele să-l facă din nou zmeu, bocind trei zile şi trei nopţi.
Când au ajuns acasă, Teodora şi Tiberiu au pus ancora la mare preţ, chiar în curtea casei, însă cu vârful în sus...Oamenii, când au vrut să scrie numele celor doi copii au folosit pentru început semnul ancorei salvatoare, aşa cum o vedeau ei în curte.
Şi aşa s-a născut litera T...

V…


        A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…
         Pe vremea când oamenii nu ştiau nici să scrie, nici să citească, la marginea mării era o colibă a unui  pescar.
         Pescarul Voicu era toată ziua plecat în largul mării, pentru a aduce peştele atât de necesar numeroasei sale familii.
         Pe soţia sa o chema Violeta şi era frumoasă precum o floare de primăvară, iar pe copii îi chema Victor, Vasile, Vlad şi Valentina.
         Într-o zi când marea era zbuciumată, pescarul Voicu şi-a luat barca şi a plecat, ca de obicei, cu năvodul în largul mării.
         Ca din senin se iscă o furtună năprasnică, iar barca nu se mai zărea.
         Viorica ieşind din colibă, îşi dădu seama că soţul ei se află în primejdie. Marea era zbuciumată. Valurile erau din ce în ce mai mari.
         Disperată, începu să strige:
-         Voicuuuu! Voicuuuu!
Dar Voicu nu răspundea. În locul său, marea aducea valuri imense…
         Prăbuşită de durere, Violeta rămase cu ochii înţepeniţi la valurile care veneau şi plecau…
         După ce se termină furtuna, apăru şi Voicu, împreună cu bărcuţa sa, spunându-i Violetei că se ascunsese în spatele unor diguri.
Fericită, Violeta înţelesese abia atunci mesajul valurilor. Ele, în unduirea lor graţioasă, vroiau să-i spună că soţul său, Voicu, este bine…
De atunci, când vroiau oamenii să scrie cuvântul „val” sau cuvântul „ Voicu”  desenau unduirea graţioasă a valurilor.
Şi aşa s-a născut litera V….


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...