Un iepuraş isteţ

Într-o zi, iepuraşul îi spune mamei sale: “Am văzut că sunt o mulţime de ciuperci pe versantul muntelui. Mă ducă să culeg câteva.”
Mama-iepure îi spune fiului său: “Dragul meu, mă bucur că vrei să mă ajuţi. Dar ai grijă!”
“Stai fără grijă, mamă”, a spus iepuraşul, după care a luat un coş şi s-a îndreptat spre munte.
Iepuraşul a început să culeagă vesel ciupercile şi în scurt timp coşul era plin.
Când se pregătea să pornească spre casă, a văzut un lup fioros la doar câţiva metri de el. Nu avea timp să fugă şi era extrem de speriat. Atunci i-a venit o idee!
“Auuu!”, a început să strige iepuraşul. “Mă doare stomacul!”, a continuat acesta în timp ce se ţinea de burtă.
Lupul s-a apropiat şi uimit, îl întreabă pe iepure: “Ce ai păţit??”.
“Cred că am mâncat nişte ciuperci otrăvitoare şi acum mă doare stomacul. În scurt timp am să mor.”
Micul iepuraş s-a rostogolit pe pământ, a închis ochii şi s-a prefăcut mort.
Lupul s-a uitat la iepure şi şi-a spus dezamăgit: “Carnea de iepure este delicioasă, păcat că asta e otrăvită.”
Lupul a stat puţin lângă iepure, apoi a plecat.
După ce lupul s-a îndepărtat , iepuraşul s-a ridicat de pe jos, şi-a luat coşul şi a plecat în fugă spre casă.
Când a ajuns, iepuraşul i-a povestit mamei sale ce a păţit şi ce a făcut pentru a se salva.
După ce l-a ascultat pe fiul său, mama-iepure l-a îmbrăţişat şi i-a spus: “Ce copil isteț eşti! Sunt mândră de tine!”

Sursa : aici

Roţi diferite

                                                           de Vladimir Suteev

Era undeva o buturugă veche, şi pe buturugă o căsuţă.

Iar în căsuţă locuiau Musculiţa, Broscuţa, Ariciul şi Cocoşelul-creastă de aur.

Odată, au plecat cu toţii în pădure după flori şi ciuperci, după lemne şi fructe.

        Au mers ei prin pădure cît au mers şi au dat într-o poiană. Acolo: o căruţă goală. Goală-goală, dar şi neobişnuită - toate roţile sînt diferite: o roată este foarte mică, alta - ceva mai mărişoară, a treia - de mărime mijlocie, iar a patra - o roată cât toate zilele.

        Se vede treabă că demult stă căruţa acolo, de vreme ce cresc ciupercile sub ea.

        Stau locului Musculiţa, Broscuţa, Ariciul şi Cocoşelul, privesc şi se minunează. Dar iată că dintr-un tufiş sare un Iepure şi râde.

        - A ta este căruţa?  îl întreabă pe Iepure.

        - Nu, este căruţa Ursului. El a lucrat ce-a lucrat la ea, dar n-a terminat-o şi a lăsat-o. Şi de-atunci stă aici.

        - Haideţi să luăm căruţa acasă la noi, a zis Ariciul. În gospodărie prinde bine.

        - Hai! au răspuns ceilalţi.

        Au început să împingă căruţa, dar chip s-o urneşti din loc: roţile sînt de mărimi diferite.

        Au împins, au tot împins, degeaba! Căruţa ba se răsucea la dreapta, ba se lăsa la stânga.

        Iar drumul este prost, când gropi, când muşuroaie.

        Iepurele râdea în hohote, se prăpădea de râs:

        - Cui să-i facă trebuinţă o asemenea căruţă care nu-i bună de nimic!?

        Au obosit cu toţii, dar nici s-o lase nu se-ndură, în gospodărie prinde ea bine la ceva.

        Tot Ariciul a descoperit soluţia:

- Hai să luăm fiecare câte o roată.

- Hai!

        Au scos roţile şi le-au dus de-a dura până acasă: Musculiţa -rotiţa cea mică,  Ariciul – pe cea mai mărişoară, Broscuţa – pe cea mijlocie, iar Cocoşul, cocoţat pe roata cea mai mare, o rostogoleşte cu picioarele, bate din aripi şi strigă:

        - Cu – cu – ri – gu – u!

        Iepuraşul râde:

        -Ce ciudaţi sunt, să ducă acasă roţi diferite!

        În vremea asta, Musculiţa, Ariciul, Broscuţa şi Cocoşelul au ajuns cu roţile acasă şi se chibzuiesc ce să facă cu ele.

        - Eu ştiu ce să fac! a spus Musculiţa şi luând rotiţa cea mai mică a făcut din ea o furcă de tors.

        Şi Ariciul s-a dumirit: din două beţe, prinse cu meşteşug la roata lui, a ieşit o roabă.

        - Şi eu m-am gîndit la ceva, a spus Broscuţa; a meşterit ce-a meşterit şi iată o roată, ceva mai mare, la fântână. Acum este mai uşor de scos apa.

        Iar Cocoşelul a coborât roata mare în râu, a meşterit pietrele şi a construit o moară.

        Toate roţile au prins bine la ceva în gospodărie: Musculiţa toarce lână, Broscuţa cară apă de la fântână şi udă grădina de zarzavat, Ariciul aduce cu roaba, din pădure, ciuperci şi fructe, cară lemne.

        Iar Cocoşelul macină făina.

        Odată a trecut pe la ei Iepuraşul, să-i întrebe de sănătate.

        L-au primit ca pe un oaspete drag:

        Musculiţa i-a împletit mănuşi,

        Broscuţa 1-a ospătat cu morcovi din grădină,

        Ariciul - cu ciuperci şi fructe,

        Iar Cocoşelul - cu plăcinte şi brânzoaice.

        Iepuraşul s-a ruşinat:

        - Iertaţi-mă, le spuse el. Am râs de voi, dar acum înţeleg că în mâini pricepute şi roţile diferite devin folositoare.

Beţişorul năzdrăvan

                                                de Vladimir Suteev

Ariciul mergea spre casă. Pe drum, l-a ajuns din urmă Iepurele, şi au pornit împreună. În doi drumul este de două ori mai scurt.

        Până acasă drumul fiind lung merg şi discută.

        Deodată, de-a curmezişul drumului, un beţişor.

        Luat cu vorba, Iepurele nu-l văzuse şi se împiedică de el, mai să cadă.
        - Ah, tu! s-a supărat Iepurele şi a lovit beţişorul cu piciorul, aruncându-l cât colo.
        Dar Ariciul a ridicat beţişorul, l-a pus pe umăr şi a alergat să-l ajungă din urmă pe Iepure. Văzând la Arici beţişorul, iepurele s-a mirat:
        - Ăsta nu-i un beţişor oarecare, a explicat Ariciul. Este un beţişor  năzdrăvan.
        Iepurele n-a zis nimic, doar a forăit înciudat. Au mers mai departe până ce au ajuns la un râuleţ. Dintr-un salt Iepurele a sărit pe malul celălalt şi a început să strige:
        - Hei, Cap Ţepos, aruncă beţişorul, n-ai cum să ajungi cu el aici!
        Ariciul n-a zis nimic, s-a dat puţin înapoi, şi-a luat avânt, a înfipt beţişorul în mijlocul râuleţului şi dintr-un salt, iată-l pe celălalt mal, alături de Iepure, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

        De mirare, Iepurele a rămas cu gura căscată:
        - Bravo ţie, deci ştii să sari!
        - Eu nu ştiu nicidecum să sar, a spus Ariciul, m-a ajutat beţişorul cel nazdravan peste toate săritor.
        Au pornit mai departe. N-au mers mult şi s-au trezit la o mlaştină.

        Iepurele sare din muşuroi în muşuroi. Ariciul merge în spate şi cu beţişorul încearcă tot drumul.
        - Hei, Cap Ţepos, ce te tot târăşti acolo? Probabil, beţisorul tău…
        Dar n-a apucat Iepurele să termine ce-avea de spus, că a alunecat de pe un muşuroi şi s-a dus în smârc, până la urechi. Acum - acum va începe să-nghită apă şi se va îneca.
        Ariciul s-a căţărat pe muşuroi, cât mai aproape de Iepure, şi-i strigă:
        - Ţine-te de beţişor! Cât poţi de tare!
        Iepurele s-a prins de beţişor. Ariciul s-a încordat din toate puterile şi l-a tras din mlaştină pe prietenul său. Când au ajuns pe loc uscat, Iepurele îi zice ariciului:
        - Îţi mulţumesc, Ariciule, că m-ai salvat!
        - Asta-i bună! Nu eu, ci beţişorul cel năzdrăvan din necaz bun salvator.
        Au mers mai departe şi, chiar la marginea unei păduri mari, întunecate, au văzut jos, pe pământ, un Puişor. Căzuse din cuib si ţipa jalnic, iar părinţii săi se roteau în zbor, pe deasupra lui, neştiind ce să facă.
        - Ajutor, ajutor! ciripeau ei.
        Cuibul era foarte sus, greu să ajungi la el. Nici Ariciul, nici Iepurele nu ştiau să se caţere în copac. Dar o mână de ajutor trebuie să dea.

        S-a gândit Ariciul din nou cu folos.
        - Stai în picioare lângă copac, cu faţa spre el! a poruncit el Iepurelui.

        Iepurele a făcut precum i s-a spus. Ariciul a aşezat Puişorul pe capătul beţişorului, s-a urcat pe umerii Iepurelui, a ridicat cât a putut beţişorul, ajungând chiar aproape de cuib. Puişorul a mai ciripit o dată şi a sărit drept în cuib. Ce s-au mai bucurat tatăl şi mama lui! Zburau în jurul Iepurelui şi Ariciului ciripind:
        - Mulţumim, mulţumim, mulţumim!
        Iepurele îi spuse Ariciului:
        - Bravo, Ariciule! Bine gândit!
        -Asta-i bună! Nu eu, ci beţişorul cel năzdrăvan în sus ridicător.

        Au intrat în pădure. Cu cât înaintează, cu atât pădurea este mai deasă, mai întunecoasă. Iepuraşului i se face frică. Dar Ariciul nu se lasă: merge înainte şi cu beţişorul dă crengile la o parte. Dar deodată, de după un copac, le sare în faţă un Lup, le închide calea şi mârâie:
        - Stai!

        Iepurele şi Ariciul s-au oprit. Lupul îşi linge botul, clănţăne din dinţi şi zice:
        - Cu tine, Ariciule, n-am nici o treabă, eşti ţepos, dar pe tine, Urecheatule, am să te înfulec cu blană cu tot!
        Iepuraşul a început să tremure de frică, s-a făcut alb ca varul şi nu se mai putea clinti din loc, de parcă picioarele i-ar fi înfipte în pământ. A închis ochii … acum o să-l înfulece lupul.    Numai Ariciul nu s-a pierdut cu firea: a apucat zdravăn beţişorul şi din toate puterile l-a lovit pe lup pe spinare.
        Lupul a urlat de durere, a făcut un salt înapoi, şi, pe-aci ţi-e drumul. Fugea de-i sfârâiau călcâiele, fără să se uite în urma sa.

        - Îţi mulţumesc, Ariciule, m-ai salvat şi din gura Lupului!
        - Nu eu, ci beţişorul năzdrăvan ce loveşte în duşman, a răspuns Ariciul.
        Şi au pornit mai departe. Au trecut prin pădure şi au ieşit la drum deschis. Dar drumul era greu, tot în urcuş. Ariciul înaintează, sprijinindu-se în beţişor, dar bietul Iepure a rămas în urmă, mai să se prăbuşească de oboseală. Până acasă nu mai este mult, dar Iepurele nu mai poate să meargă.
        - Nu-i nimic, a zis Ariciul, ţine-te de beţişorul meu.
        S-a prins Iepurele de beţişor, iar Ariciul îl trage după el. Şi Iepurelui i s-a părut că-i este parcă mai uşor să meargă.
        - Uite, zice el Ariciului, beţişorul tău năzdravan m-a ajutat şi de această dată.

        Aşa l-a dus Ariciul pe Iepure până acasă, unde de multă vreme îl aşteptau Iepuroaica şi Iepuraşii.

        Se bucură cu toţii de revedere, iar Iepurele îi spune Ariciului:
        - Ehei, dacă n-ar fi fost beţişorul tău fermecat, n-aş fi ajuns să-mi mai văd casa.

        Râde Ariciul şi îi răspunde:
        - Îţi dăruiesc ţie acest beţişor, poate ţi-o mai fi de folos.
        Iepurele însă s-a împotrivit:
        - Dar ce-o să faci tu fără beţişorul ăsta fermecat?
        - Nici o grijă, a răspuns Ariciul, oricând se poate găsi un beţişor, dar năzdrăvănia lui…şi a făcut semn spre frunte, dar năzdrăvănia lui uite unde este!
        Acum Iepurele a înţeles totul:
        - Adevărat ai grăit: important nu este beţişorul, ci mintea luminată şi sufletul bun!

Cine a zis „miau”?

 de Vladimir Suteev

        Căţeluşul dormea pe covoraş lângă canapea. Deodată, ca prin somn, a auzit că cineva a zis: 
        - Miau! 
        Căţeluşul a ridicat capul, a luat seama împrejur. Nimeni! "Probabil am visat", şi-a zis el, şi s-a lungit pe covoraş.

        Dar iată că cineva a zis din nou: 
        - Miau! 
        - Cine-i acolo?

        Căţeluşul a sărit în sus, a dat ocol camerei, s-a uitat sub pat şi sub masă. Nimeni!
        S-a urcat pe pervazul ferestrei şi a văzut un Cocoş plimbându-se prin curte.

        "Iată cine nu m-a lăsat să dorm", s-a gândit Căţeluşul şi a dat fuga în curte, direct la Cocoş. 
        - Ascultă, tu ai spus "Miau"? l-a întrebat Căţeluşul pe Cocoş. 
        - Nu, eu nu vorbesc. Şi Cocoşul a bătut din aripi slobozind un "Cu - cu - ri - gu – uu!” 
        - Dar altceva nu ştii să spui? l-a întrebat Căţeluşul. 
        - Nu, numai "Cucurigu", a răspuns Cocoşul. Căţeluşul s-a scărpinat cu laba de dinapoi, după ureche, şi a plecat acasă.    Deodată, chiar lângă pridvor, cineva a zis: 
        - Miau! 
        "Aha, aici era!", şi-a zis Căţeluşul şi a început să scurme repede, lângă pridvor, cu toate cele patru lăbuţe.
        Când s-a făcut groapa mare, de acolo a tâşnit un Şoricel mic, cenuşiu. 
        - Tu ai spus "Miau"? l-a întrebat cu asprime în glas Căţeluşul. 
        - Ţi - ţi - ţi - a chiţăit şoricelul. Cine a zis aşa? 
        - Cineva a zis "Miau".
        - Aproape? a întrebat tremurând Şoricelul. 
        - Uite, chiar aici, a răspuns Căţeluşul .
        - Mi-e frică! Ţi - ţi - ţi! - a chiţăit Şoricelul şi a zbughit-o. 
        Căţelul a căzut pe gânduri. Deodată, chiar lângă cuşca câinelui, cineva a spus tare: 
        - Miau!
        Căţeluşul a ocolit de trei ori, în fugă, cuşca dar n-a dat de nimeni. În cuşcă s-a mişcat cineva...

        "Aici era, şi-a zis Căţeluşul. Acum am să-l prind." S-a apropiat tiptil... 
        I-a sărit însă în faţă un Dulău mare şi lăţos. 
        - Mr - r - r - r! a mârâit Dulăul. 
        - Eu...eu vreau să ştiu... 
        - Mr - r - r - r! 
        - Dumneavoastră aţi spus "Miau"? abia a îngăimat Căţeluşul, cu coada între picioare. 
        - Eu?! Râzi de mine, Căţelule!
        Căţeluşul a luat-o la sănătoasa cât îl ţineau picioarele, spre grădină, şi acolo, s-a ascuns sub o tufă. Şi, deodată, chiar la urechea lui, cineva a spus: 
        - Miau!
        Căţeluşul a scos capul de sub tufă şi, pe o floare, lângă nasul său, a văzut o Albină pufoasă.

        "Iată deci, cine a zis Miau"! s-a gândit Căţeluşul şi a vrut s-o înhaţe cu dinţii. 
        - Bz - z - z – z,  a bâzâit Albina şi l-a pişcat pe Căţeluş chiar de vârful nasului. 
        Căţeluşul a scheunat şi a rupt-o la fugă, iar Albina, după el!        Zboară şi bâzâie: 
        - Bz - z -z –z, te pişc! Bz - z – z, te pişc! A alergat Căţeluşul la iaz şi bâldâbâc în apă! 
        Când a scos capul din apă, Albina dispăruse.

        Şi deodată, cineva a spus iar: 
        - Miau! 
        - Tu ai spus "Miau"? l-a întrebat Căţeluşul pe un Peştişor care înota, aproape de el.
        Peştele nu a răspuns nimic, a dat din coadă şi dus a fost în adâncul iazului. 
        - Oac - oac - oac! a izbucnit în râs o Broscuţă ce şedea pe o frunză de nufăr. Ce tu nu ştii că peştii nu vorbesc? 
        - Atunci, poate tu ai spus "Miau"? a întrebat-o Căţeluşul pe Broscuţă. 
        - Oac - oac - oac! a râs din nou Broscuţă. Ce prostuţ eşti! Broaştele doar orăcăie. Şi s-a aruncat în apă.
        Căţeluşul a plecat acasă, ud, cu nasul umflat. Necăjit, s-a culcat pe covoraş, lângă canapea. Şi deodată, a auzit: 
        - "Miau!!!" 
        A sărit în sus. Pe pervazul ferestrei şedea o Pisică, cu blana pufoasă, vărgată. 
        - Miau! a zis Pisica. 
        - Ham - Ham - ham! a început căţelul să latre. Apoi şi-a amintit cum a mârâit Dulăul lăţos şi a început să mârâie şi el: "Mr - r - r - r!".

        Pisica s-a arcuit, a suierat: "S - s - s !" A forăit: "Fâr - fâr - fâr" şi a zbughit-o prin fereastră.
        Căţelul s-a întors pe covoraşul său şi s-a culcat. Acum ştia cine a zis "Miau".

Sub ciupercă

                                                          de Vladimir Suteev

        Odată, ploaia a prins-o pe Furnică pe drum. Unde să se ascundă? A văzut Furnica, într-o poiană, o ciupercă, a dat fuga şi s-a ascuns sub ea. Stă Furnica sub ciupercă - ploaia nu mai conteneşte. Ploua tot mai tare si mai tare... Se târăşte spre ciupercă un Fluture:
        - Furnicuţo, Furnicuţo, lasă-mă sub ciupercă! M-a udat ploaia şi nu pot să zbor!
        - Unde să te primesc? zice Furnica. Şi eu abia mi-am făcut loc.
        - Nu-i nimic! Mai bine mai înghesuiţi, dar nu supăraţi. Furnica i-a făcut loc Fluturaşului sub ciupercă.
        Şi plouă tot mai tare... Vine în fugă un Şoricel:
        - Lăsaţi-mă şi pe mine sub ciupercă! Sunt tot un lac de apă.
        - Unde să-ţi facem loc? N-avem unde!
        - Mai înghesuiţi-vă puţin!

        S-au înghesuit şi i-au făcut loc şi Şoricelului sub ciupercă. Iar ploaia tot curge şi nu vrea să înceteze deloc... Lângă ciupercă ţopăie o Vrabie şi se vaită:
        - Mi s-au udat penele, mi-au obosit aripioarele! Lăsaţi-mă sub ciupercă să mă usuc, să mă odihnesc până stă ploaia!
        - N-avem loc.
        - Mai strângeţi-vă puţin, vă rog!
        - Fie!
        S-au mai strâns şi i-au făcut loc şi Vrăbiuţei. Deodată apare în poiana Iepurele şi vede ciuperca.
        - Ascundeţi-mă, strigă, salvaţi-mă! Mă fugăreşte Vulpea!
        - Mi-e milă de Iepure - spune Furnica. Hai să ne mai strângem puţin. Numai ce-au reuşit să ascundă Iepurele şi apare în fugă Vulpea.
        - Nu l-aţi văzut pe Iepure? întreabă ea.
        - Nu l-am văzut.
        Vulpea se apropie mai mult, adulmecând:
        - Şi ziceti că nu s-a ascuns aici?
        - Unde ar putea să se ascundă aici!?
        Vulpea şi-a vânturat coada şi a plecat. După un timp ploaia s-a oprit şi s-a ivit soarele. Toţi ies de sub ciupercă şi se bucură.   Furnica a rămas pe gânduri:
        - Ce-o fi asta? La început abia am avut eu loc sub ciupercă, iar acum este loc pentru toţi cinci!
        - Oac - oac - oac! Oac - oac - oac! a râs cineva.
        Toţi au luat seama: pe pălăria ciupercii şade o Broscuţă şi râde în hohote:
        - Eh, Voi! Ciuperca.... N-a terminat ce-a avut de spus şi a dispărut.
        Toţi au privit cu băgare de seamă la ciupercă şi au priceput de ce la început abia era loc pentru unul singur, iar apoi au avut loc sub ea toţi cinci.
        Voi aţi priceput copii?

Corăbioara

                                                            de Vladimir Suteev

        Broscuţa, Puiul de găină, Şoricelul, Furnicuţa şi Buburuza au plecat la plimbare.

        Au ajuns la râu.

        - Haideţi să ne scăldăm! a zis Broscuţa şi s-a aruncat în apă.

        - Noi nu ştim să înotăm, au răspuns Puiul, Şoricelul, Furnicuţa şi Buburuza.

        - Oac – oac – oac! Oac – oac – oac! a izbucnit în râs Broscuţa. La ce vă pricepeţi voi?! Şi s-apus pe un râs de mai să-i dea lacrimile.

        Puiul, Şoricelul, Furnicuţa şi Buburuza s-au supărat şi s-au aşezat să chibzuiască. S-au gândit ce s-au gândit şi au găsit o soluţie.

        Puiul a adus o frunză. Şoricelul, o coajă de nucă. Furnicuţa a adus un pai. Iar Buburuza, un fir de aţă.

        Şi s-au pus pe treabă: au înfipt paiul în coaja de nucă, cu aţa au legat de el frunza şi … gata corăbioara!

        Au împins apoi corăbioara pe apă, s-au urcat în ea şi … la drum!

        Broscuţa a scos capul din apă, să mai râdă puţin de ei, dar corăbioara plutea de-acum departe, în larg. Nici gând s-o mai ajungă!

Trei pisoi

                                                                 de Vladimir Suteev

Trei pisoi, unul negru, altul cenuşiu şi al treilea alb au văzut un şoricel şi s-au repezit după el.

        Şoricelul s-a ascuns într-un vas cu făină. Pisoii – după el. Şoricelul a fugit.

        Iar din vasul de făină au ieşit trei pisoi albi.

        Trei pisoi albi au văzut în curte o broscuţă şi s-au repezit după ea. Broscuţa s-a ascuns într-un burlan vechi de sobă. Pisoii – după ea. Broscuţa a ieşit şi … pe-aici ţi-e drumul.

        Iar din burlan au ieşit trei pisoi negri.

        Trei pisoi negri au văzut în iaz un peşte şi s-au năpustit după el! Peştele s-a făcut nevăzut.

        Iar din apă au ieşit trei pisoi uzi leoarcă.

        Trei pisoi uzi leoarcă au plecat acasă.

        Pe drum, ei s-au uscat şi iată-i din nou cum au fost: un pisoi negru, altul cenuşiu şi al treilea alb.

Mărul

                                                  de Vladimir Suteev

        Într-o zi de toamnă târzie când copacii se goliseră de mult de frunze, în vârful unui măr sălbatic, din pădure, mai atârna un măr, un singur măr.

        Tocmai în timpul acesta, iepuraşul Iepurici, care alerga prin pădure, a văzut mărul.

        Dar cum să-l ia de acolo? Mărul era sus, sus de tot, iar el nu putea să sară până la el!

        - Crra – crra! se auzi de sus dintr-un brad. Era Cioara cea neagră care râdea.

        Se uită iepuraşul la ea cu uimire şi-i strigă:

        - Ei, doamnă Cioară, rupe-mi şi mie mărul ăla de sus!

        Cioara a zburat din brad şi a rupt mărul. Numai că nu a reuşit să-l ţină în cioc, şi mărul a căzut. 

            - Îţi mulţumesc, doamnă Cioară! a strigat bucuros                                Iepurici şi a dat să ridice mărul de jos, dar acesta parcă ar fi fost viu, a început deodată să sâsâie…. Şi a luat-o la fugă.

        - Ce-o fi asta? Iepurici s-a speriat foarte tare, dar apoi a înţeles: mărul căzuse chiar pe ariciul Ţepoşilă, care, făcut ghem, dormea sub pom.

        Ţepoşilă, buimac de somn, a sărit în sus şi s-a pus pe fugă, cu mărul înfipt în ţepii lui.

        - Stai, stai ! Striga Iepurici cât îl ţineau puterile. Unde fugi cu mărul meu?    

         Ariciul Ţepoşilă se opreşte şi zice:

      - Acesta-i mărul meu. A căzut, iar eu l-am prins.

      Atunci, Iepurici s-a repezit la ariciul Ţepoşilă:

      - Să-mi dai mărul chiar acum!  Eu l-am găsit!

      S-a apropiat în zbor şi Cioara şi zice:

      - Degeaba vă certaţi. Acesta este mărul meu fiindcă eu l-am rupt din pom. Şi s-a pornit o ceartă între cei trei, că nu se mai puteau înţelege. Fiecare striga în felul lui.

     - Este mărul meu – striga Iepurici – că eu l-am văzut primul!

     - Ba e al meu – croncănea Cioara – că eu l-am rupt!

     - Ba e al meu – striga Ţepoşilă, că eu l-am prins!

     Ţipete, mare gălăgie în toată pădurea şi harţa începe. Cioara

îl loveşte pe arici cu ciocul în nas, ariciul îl înţeapă pe Iepurici cu ţepii în codiţă, iar Iepurici o loveşte pe Cioară cu lăbuţa peste cioc.

       Dar iată că apare şi cumătrul Moş Martin, ursul, care mormăie supărat:

       - Ei, dar ce s-a întâmplat aici? Ce-i cu gălăgia asta?

       Toţi se reped spre el, şi-i spun:

       - Tu, Moş Martine, eşti cel mai mare şi mai inteligent din pădure. Te rugăm să ne faci judecată dreaptă. Cui vei crede de cuviinţă că i se cuvine mărul acesta, al lui să fie.

       Şi i-au povestit ursului toate câte s-au petrecut.

        A stat Moş Martin s-a gândit ce s-a gândit, s-a scărpinat după urechea dreaptă şi a întrebat:

        - Cine a descoperit mărul?

        - Eu! a răspuns Iepurici.

        - Dar cine l-a rupt din pom?

        - Crra – crra, fireşte că eu! a răspuns Cioara.

        - Buun! Şi cine l-a prins?

        - Eu, eu, Moş Martine! Eu l-am prins! a chiţăit ariciul Ţepoşilă.

        Iată ce este, a fost de părere Moş Martin, voi toţi aveţi dreptate, şi de aceea fiecare din voi are dreptul să primească mărul!

        - Da, dar nu-i decât un  singur măr! au sărit cu gura Ţepoşilă, Iepurici şi Cioara.

        - Împărţiţi mărul în părţi egale şi fiecare să ia câte o bucăţică.

        Toţi au izbucnit într-un glas:

        - Cum de nu ne-a venit ideea asta mai înainte?!    

        Ariciul Ţepoşilă a luat mărul buclucaş şi l-a împărţit în patru părţi egale. Prima bucăţică a dat-o iepuraşului şi i-a zis:

        - Asta ţie, Iepurici, pentru că tu ai văzut primul mărul.

        A doua bucăţică a dat-o ciorii:

        - Asta ţie, fiindcă tu ai rupt mărul din pom.

        A treia bucăţică, ariciul şi-a pus-o deoparte pentru sine şi a zis:

        - Asta pentru mine, întrucât eu am prins mărul acesta buclucaş.

        Cea de-a patra bucăţică ariciul i-a pus-o ursului în labă şi i-a zis:

        - Iar asta ţie, Moş Martine …

        - Dar de ce mie? răspunse, mirat, ursul.

        - Tocmai pentru că tu ne-ai împăcat şi ne-ai învăţat să gândim!

        Şi fiecare şi-a mâncat bucăţica sa de măr, şi toţi au fost

mulţumiţi că Moş Martin a făcut judecată dreaptă şi nu a nedreptăţit pe nimeni.

Puiul şi Bobocul

                                                                     de Vladimir Suteev

        Bobocul de raţă a spart găoacea.

        - Iată-mă, am ieşit! a strigat el.

        - Şi eu! a zis şi Puiul de găină.

        - Eu merg să mă plimb! a spus Bobocul.

        - Şi eu merg! a zis Puiul.

        - Eu am să scurm o groapă! s-a lăudat Bobocul.

        - Şi eu! a zis Puiul.

        - Eu am găsit o râmă! a zis Bobocul.

        - Şi eu am găsit! a zis şi Puiul.

        - Am prins un fluture! a strigat Bobocul.

        - Şi eu am prins! a strigat Puiul.

        - Eu aş vrea să mă scald! a zis Bobocul.

        - Şi eu! a strigat Puiul.

        - Eu înot! s-a fălit Bobocul.

        - Şi eu înot! a ţipat Puişorul.

        - Ajutor!

        Bobocul l-a tras din apă pe pui.

        - Eu mă duc să mă scald! a zis Bobocul.

        - Eu însă, nu! a răspuns Puiul.

Cioara care a pretins că e porumbel - pilda

A fost odată o cioară care trăia undeva în apropierea unei ferme. Proprietarul fermei avea câţiva porumbei pe care îi hrănea în fiecare zi cu cele mai bune grăunțe.Cioara îi privea de la distanţă şi îi invidia pe porumbeii care aveau în fiecare zi parte de hrană şi atenţia stăpânului lor.

După câteva zile la rând cât a stat şi i-a privit, cioara a pus la cale un plan. Pasărea şi-a vopsit penele ca să semene cu un porumbel şi s-a alăturat porumbeilor de la fermă.

În acest fel, cioara a început să se bucure alături de porumbei de hrană în fiecare zi. Porumbeii de la fermă nu au bănuit nicio clipă că ar fi ceva în neregulă.

Dar într-o zi, după ce au mâncat, cioara nu s-a mai putut controla şi a început să plângă. Atunci porumbeii şi-au dat seama că era ceva în neregulă şi că pasărea nu semăna cu niciunul dintre ei. Atunci au tăbărât cu toţii pe ea şi au început să îi ciugulească penele.

Pentru a-şi salva viaţă, cioara şi-a luat zborul de lângă porumbei şi a ajuns în cârdul ei de ciori. Dar pentru că avea penele vopsite, suratele ei nu au recunoscut-o şi nu au acceptat-o între ele.

Drept urmare, cioara a fost nevoită să plece şi de aici şi a ajuns în cele din urmă pe drumuri.

Morala: Nu pretinde niciodată că eşti altcineva pentru că în cele mai multe cazuri nu funcţionează şi adevărul iese la iveală. Nu de puţine ori vei ajunge în ipostaze stânjenitoare din cauza prefăcătoriei.

Sursa : aici

Leul şi şoarecele

                                                     fabulă, după Esop

        Într-o seară de vară, domnul Leu îşi făcea siesta în pădure. Sforăitul său era aşa de puternic, încât nici un animal nu putea să se odihnească.

        - Aici nu se mai poate dormi! protestară animalele.

        În ciuda zgomotelor şi a plângerilor, leul dormea fără nici o treabă, lansând în aer sforăituri îngrozitoare.

        Atunci se întâmplă să se întoarcă pe o parte şi prinse între labe un şoricel. Sărmanul mititel începu să tremure şi-l rugă:

        - Nu mă mai strânge între ghearele tale, rege al junglei! Deşi sunt mic, s-ar putea să-ţi fiu de ajutor într-o zi.

        Leul nu voia să îi facă rău, aşa că îi dădu drumul şorice-lului. După aceea se culcă la loc.

        Timpul trecu, veni primăvara, iar odată cu ea, veniră şi vânătorii. Ei voiau să-l prindă pe leu pentru a-l vinde la circ.

        - Îl vom adormi cu o injecţie şi îl vom prinde în plasă, spuseră ei.

        Zis şi făcut. Leul fu prins, dar se trezi când era în drum spre camion. Văzându-se prizonier, leul răcni atât de tare, că auzi şi şoricelul.

        - Ce zgomot! Aceste ţipete sunt ale regelui pădurii. Acum vin!

        Micuţul fugi în mare grabă.

        - Aici sunt! Mă ţin de promisiune, îi strigă leului.

Şoricelul începu să roadă frânghiile cu rapiditate. Datorită răbdării şi lucrului bine făcut, el salvă viaţa leului. Când regele junglei se văzu liber, îi spuse rozătorului:

        - Mii de mulţumiri, prietene! Astăzi am învăţat că:

Nimeni nu-i de dispreţuit, de e mare sau de-i mic.

Căci prin muncă şi efort, valoroşi suntem cu toţii.

Nepotul împrumutat

                                             după Anton Pann

Un om cinstit şi cumpătat avea un nepot sărac ce veni într-o zi la el.

   - Unchiule, sunt un om priceput, aş face negus­torie, dar n-am şi eu bani cu ce să încep. Ajută-mă, rogu-te, cu cinci sute de lei şi-ţi voi înapoia datoria pâ­nă la ultimul bănuţ, cam într-o jumătate de an.

   Unchiul s-a îndurat de nepot şi i-a zis:

   - Uite, vezi oala aceea din cui? Ce economisesc pun în ea. Caută acolo, numără şi câţi găseşti ai tăi să fie.

   Nepotul a dat oala jos, a numărat şi a găsit toc­mai câţi i-au trebuit.

   A plecat, s-a apucat de afaceri, a câştigat bani, lunile au trecut, dar el nu şi-a înapoiat datoria. Unchiul nu i-a zis nimic.

   De la un timp, treburile mergându-i prost, s-a dus din nou la unchi după împrumut, crezând că acesta a uitat de ceea ce el îi datora.

      - Unchiule, aşa şi aşa, ajută-mă că doar la dumneata îmi e speranţa.

   Unchiul, prefăcându-se că a uitat de datorie, îi arată din nou oala, spunându-i ca şi prima dată că acolo strânge banii şi să ia câţi găseşte.

   Bucuros, nepotul dă oala jos, caută, caută, dar nimic.

      - Unchiule bun, dar nu-i nimic în oală.

   Îi răspunde atunci unchiul:

      - Dar tu, de când ai luat, ai mai pus înapoi ca să fie?

         Cinstea îl înalţă pe om, necinstea îl afundă.

Moş Martin

                                                                      de Vladimir Suteev

        A intrat ursul la iepure în grădină şi întreabă:

        - Ce mai faci, iepuraşule?

        - Iată, scot morcovi, moş Martine.

        - Dar sunt buni morcovii?

        - Buni, moş Martine, numai că trebuie scoşi din pământ.

        - Şi mie-mi trebuie morcovi, a spus ursul, şi chiar rezerve pentru iarnă.

        - Pentru sănătatea ta, moş Martine! Ia câţi vrei!

        A scuipat ursul în labe şi s-a apucat să scoată morcovi, astfel că sărea ţărâna în toate părţile.

        Deodată a sosit ariciul şi un morcov i-a ajuns direct în cap şi i s-a înfipt în ţepi.

        - Câtă neruşinare! a strigat ariciul. Ce se întâmplă aici?

        - Scoatem morcovi! a strigat ursul. Dar tu încotro, Cap Ţepos?

        - Eu merg în pădure după vreascuri şi hribi albi.

        - Iată, hribi! E o idee bună! s-a bucurat ursul. Mie îmi trebuiesc rezerve pentru iarnă. Mergem după vreascuri şi după hribi albi!

        - Moş Martine, a spus iepurele, cum stăm cu morcovii?

        - Morcovi, morcovi, a mârâit ursul. Mănâncă singur, că mie îmi plac hribii albi!

        Şi a plecat după arici în pădure.

        Merge ariciul prin pădure să adune hribi şi îi pune în ţepi, însă neîndemânaticul urs mai mult îi calcă.

        Veveriţa din copac îi strigă:

        - Ce faci moş Martine, rupi totul în calea ta?

        - Iată, culeg hribi, îmi fac rezerve pentru iarnă, răspunse ursul.

        - Ce faci tu cu ciupercile alea? murmură veveriţa. Mai bine încearcă nuci, alune.

        A cerut ursul nuci şi i-au plăcut foarte mult.

        - Iată, asta-i treabă bună! Eu le voi culege imediat, dintr-o mişcare. Iaca aşa!

        A apucat ursul cu labele o tufă întreagă plină cu alune coapte, a smuls-o din pământ şi a pus-o în spinare. Văzându-l ariciul, a hotărât să se descurce singur.

        Apoi ursul s-a întâlnit cu pisica cu undiţele.

        - Încotro te duci, pisico? a oprit-o ursul.

        - La pescuit, moş Martine. Vreau să le duc pisicuţelor peşte prins cu undiţa.

        - Peşte? Dar mie îmi place peştele, zise ursul apropiindu-se. Îmi place să am peşte de rezervă pentru iarnă.

        - Păi atunci să mergem! Eu am o undiţă de rezervă, spuse pisica.

        Şi porniră la pescuit.

        Deodată pisica întreabă:

        - Stai! Dar ce ne facem cu nucile şi alunele tale, moş Martine?

        - Ce nuci, ce alune! Mărunţişuri. Hai mai repede să prindem peşte, mie îmi trebuie mult pentru iarnă.

        Au sosit la râu.

        Numai ce au aruncat undiţele, că s-au trezit cu vulpea lângă ei.

        Îi spune ursului, râzându-i în nas:

        - Te ocupi cu lucruri mărunte, moş Martine.

        - Cum adică lucruri mărunte? s-a supărat ursul. Mie îmi trebuie rezerve de peşte pentru iarnă.

        - Şi crezi că vei prinde mult peşte? Şi ce-i aşa plăcut ca toată iarna să ronţăi peşte? Mai bine îţi propun să faci altă treabă. Toată iarna ai să-mi mulţumeşti.

        - Şi care-i treaba asta? a întrebat ursul.

        - Păi, hai în sat să aducem găini şi raţe.

        - Găini? Raţe? Hai mai repede! s-a bucurat ursul şi a aruncat undiţa.

        - Moş Martine, uite ai prins un peşte! strigă pisica.

        - Nu-mi mai trebuie peşte. Mă duc după găini, a mormăit ursul şi a plecat după vulpe.

        Când s-a întunecat, ursul şi vulpea au pornit către sat după păsări. Vulpea a dat la o parte o scândură de gard şi i-a spus încet:

        - Tu, moş Martine, stai de pază aici, iar eu îţi aduc găini şi raţe, câte vei dori.

        - Lasă, spuse ursul, numai să vii repede şi adu-mi cât mai multe. Mie îmi trebuie rezerve multe pentru iarnă.

        Merge ursul de-a lungul gardului, uitându-se încolo şi încoace… Ascultând cu urechile ciulite, dar nu a trebuit mult să facă de pază. Câinii satului ce făceau de pază, s-au repezit la el din toate părţile, lătrând la el în cor, gata să-l muşte!

        A uitat ursul de găini, de raţe, de vulpea şireată şi a luat-o la fugă, cât îl ţineau picioarele…

        Câinii au luat-o cu toţii după urs. Aşa l-au fugărit pe bietul urs până în pădure.

        În timpul acesta, vulpea cu toată prada a ieşit cât ai clipi din coteţul de păsări şi pe-aici ţi-e drumul, cumătră!

        A doua zi dimineaţa, ursul stătea sub un copac şi gemea.

        Un şoricel văzându-l pe urs se opreşte.

        - Ce-i cu tine, moş Martine?

        - Ce să fie, iată, câinii… Ieri, o clipă numai şi erau gata să-mi ia şi pielea de pe mine.

        - Câinii? Asta nu-i bună, a glăsuit şoricelul.

        - Eu am vrut, înţelegi, să-mi fac rezerve pentru iarnă.

        - Rezerve, asta-i bine, spuse şoricelul.

        - Eu şi morcovi am scos, şi ciuperci am cules, şi nuci am strâns, şi peşte am prins, după găini m-am dus…

        - Ai fost şi după găini? Asta nu e rău, glăsui şoricelul.

        - Totul am făcut şi iată-mă, am rămas cu labele goale.

        - Ce-i de făcut acum, ce vei face, moş Martine? a întrebat şoricelul.

        - Nu mai pot face nimic, spuse ursul. Iarna vine. Privesc la bârlog, până la primăvară îmi voi linge labele.

        - Ei, moş Martine! spuse şoricelul. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar a dat numai cu laba, a oftat şi a fugit mai departe.

        Dar ce ai putea să-i mai spui?