• Cel mai vechi manual de scris-citit din România se află la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şchei
• De-a lungul timpului, copiii au învăţat să scrie şi să citească după abecedare cu litere chirilice sau latine, pline de învăţăminte folositoare sau îndemnuri politice
Povestea oficială a abecedarului românesc a început acum 315 ani, însă mai înainte au fost cărţile de scris-citit. Cel mai vechi exemplar se află la Braşov şi este vechi de aproape o mie de ani.
Abecedarul de o mie de ani
„Abecedarul a fost pentru mine cea mai mare bucurie, un cadou extraordinar în prima zi de şcoală. Îmi amintesc şi acum ce emoţionat eram, nu mă mai săturam să-l răsfoiesc“, povesteşte părintele prof. dr. Vasile Oltean, custodele Primei Şcoli Româneşti de la Biserica Sfîntul Nicolae. În această oază de educaţie românească, de-a lungul a cinci secole, mii de copii au învăţat carte, sub îndrumarea dascălilor şi a preoţilor, buchisind după manuale vechi, unele tipărite chiar la Braşov. Ne putem lăuda că avem cel mai vechi manual de scris-citit din România, „Omiliarul“ (secolul XI). Chiar dacă este în alfabetul chirilic şi este o carte bisericească, manuscrisul ţinea loc de abecedar, pentru că servea la învăţarea limbilor slavonă şi română. Vasile Oltean a descifrat conţinutul acestui manual vechi de aproape o mie de ani: „Omiliarul era o carte cu învăţătură, constînd în cuvîntările care preiau pericope din Biblie, interpretîndu-le în înţelesul creştinului, raportîndu-le la viaţa socială, nefiind lipsite de conţinut educativ“. Alte cărţi după care învăţau elevii din Şchei din secolele XV-XVI: „Molitfelnicul slav“, „Leasviţa-Scara Sf. Ioan, egumen al mănăstirii din Muntele Sinai“, „Carte folositoare la suflet-Cuvîntările lui Efrem Sirul“, „Ioan Cantacuzino, Opera polemică împotriva dogmei mahomedanilor şi iudeilor“, „Învăţături morale ale vieţilor sfinţilor-cuvîntări la sfinţi şi pilde de folos sufletesc“, „Octoihul“, „Psaltirea“. Numărul manualelor a crescut în epoca tiparului coresian, la fel şi cel al cărţilor care se adresau educatorilor cu precizări despre cum trebuie predate disciplinele. Acestea înseamnă astăzi pentru noi tezaurul de carte veche aflat în arhiva istorică a muzeului, care demonstrează că şcoala de la Braşov nu este doar cea mai veche instituţie publică de învăţămînt public din spaţiul românesc, ci şi una dotată cu manuale suficiente şi de calitate, lucru rar întîlnit în acele vremuri.
Bucvariul cu litere chirilice
Abecedarul este, poate, cea mai dragă carte de citire din viaţa şcolarului, un simbol al anilor de învăţătură. Pentru autorii abecedarelor, de-a lungul timpului, a fost dintotdeauna o provocare conceperea şi elaborarea acestor manuale, astfel încît copiii să citească şi să înveţe să scrie cît mai uşor. Abecedarele au apărut în Europa apuseană în secolul XVI, începînd cu cel german din 1525. La sfîrşitul secolului XVII, la români au fost introduse bucoavnele sau bucvarele, denumirea de abecedar fiind folosită abia în 1824. S-au împlinit astfel 315 ani de la primul abecedar românesc şi 190 de ani de la primul manual românesc denumit abecedar (1824). Se consideră că „Bucoavna“ din 1699 a fost întîiul abecedar din istoria educaţiei româneşti. A apărut la Alba Iulia, tipărit cu litere chirilice, trecerea la alfabetul latin realizîndu-se abia în secolul XIX, după ce domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat în 1862 înlocuirea chirilicelor cu litere latine. S-au tipărit mai multe astfel de bucoavne sau alfavituri, multe fiind expuse la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şchei: „Bucvar sau Înceapere de învăţătură celor ce vor să înveţe carte cu slove sloveneşti, ce s-au tipărit acum întâi“ (1755), „Bucvariu pentru pruncii cei rumâneşti carii să află în Crăiia Ungurească şi hotarele ei împreunate“ (1808), „Ducerea de mână cătră frumoasa scrisoare românească pentru întrebuinţarea şcoalelor celor naţionalnice româneşti“ (1811), „Bucoavnă pentru deprinderea la cetanie şi la temeiul învăţăturii creştineşti“ (1823), „Povăţuitoriul tinerimei cătră adevărata şi dreapta.cetire“ (1827), „Abecedar înlesnitor pentru învăţătura copiilor“ (1828), „Abecedariu pentru şcoalele începătoare“ (1857).
Metoda care „i-a îndreptat“ şi pe învăţători
Simultan cu trecerea la alfabetul latin, dascălii s-au preocupat şi de o nouă metodă de învăţare a literelor, metoda fonetică dînd rezultate foarte bune. În 1893, profesorul C. Mihăilescu, remarca în studiul „Încercări critice asupra înveţămentului nostru primar“: „Abecedarul a fost cea mai grea ştiinţă a timpurilor. Pătrunderea literilor şi cuprinderea silabelor constituia o afacere de înaltă măiestrie“. În schimb, prin metoda fonetică, „toată fiinţa sufletească a copilului se deşteaptă, în acelaşi timp ochiul trebuie să prindă semnele integral şi să zvîrle îndată cuvîntul, uşor şi lămurit“. Pentru că pînă atunci cuvintele erau româneşti, dar scrise în chirilice, pentru o mai bună învăţare a alfabetului a apărut „Noul abecedar fonetic întocmit după un plan cu totul nou“ (1878), care reunea şi reguli de ortografie, ortoepică şi de punctuaţie. La sfîrşitul secolului XIX se promova nu numai citirea corectă, ci şi artistică, folosind ritmul şi intonaţia potrivite cu tîlcul cuvintelor. Mai mult, caligrafia era o artă, iar gramatica trebuia respectată cu sfinţenie. Şi dascălii trebuiau să se supună noilor reguli. „Abecedarele metodice au îndreptat, cu voie fără voie, şi pe dascăli“ care, ca şi astăzi, aveau probleme mai mari ca învăţăceii. Dovadă stăteau „troianele de corespodenţă cu autoritatea centrală, în cere se vede o adevărată întrecere la scrieri cari mai de cari mai schiloade şi neciteţe“.
Abecedarul lui Creangă
De fapt, „Metodă nouă de scriere şi cetire pentru usulu clasei I primaria“, după care se preda scrierea şi citirea, apăruse în 1867, iar printre autori s-a numărat şi Ion Creangă. La cea de a doua ediţie, George Călinescu spunea: „Creangă se uni cu cinci institutori, spre a compune un abecedar ca lumea. Pînă atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste“. Pînă la apariţia acestei cărţi se considera că elevul nu poate învăţa concomitent şi scrierea şi citirea, dar abecedarul lui Creangă respecta cele mai moderne metode pedagogice, care introduceau vocalele şi consoanele în aşa fel încît de la început să se poată forma cuvinte, aşa cum se face şi în zilele noastre. Creangă a avut ideea ca elevii să înveţe mai întîi literele „a“ şi „m“ pentru a putea scrie şi citi cuvîntul „mama“. Metoda se păstrează şi astăzi. Lecţiile de citire din abecedarul lui Creangă educau copiii în spiritul dragostei de ţară: „Ţara mea se numeşte România; ea se compune din două ţări mari: una se cheamă Muntenia şi cealaltă Moldova“, „Eu am una ţară română mare şi frumoasă, care este patria mea“. În capitolul cu întîmplări moralizatoare, autorii manualului din 1967 îi îndemnau pe cei mici să îşi ajute semenii, să-şi îngrijească sănătatea, să-şi iubească limba şi istoria. Abecedarul prezintă şi animalele domestice, meseriile, anotimpurile, dar prezintă şi noţiuni elementare de fizică şi logică, matematică, religie. Partea a III-a descrie şcoala: „copiii şedu pe niştee scaune, unul lîngă altulu; ei nu se jocă, ci stau binişoru, cu ochii îndreptaţi spre învăţătoru. Toţi copiii ascultă cu luare aminte, silindu-se care-de-care să răspundă mai degrabă la întrebările învăţătorului“. Succesul abecedarului a fost uriaş, pînă la moartea lui Ion Creangă, în anul 1889, ajungîndu-se la ediţia a XXI-a.
În 1895, Grigore Patriciu a tipărit o nouă carte despre aceeaşi metodă a predării abecedarului, manual pe care-l considera „Prima carte care introduce pe om în alte cărţi şi care e cea mai citită din toate cărţile“. Abecedarul acelor vremuri se numea „Alfavit sau Bucoavnă pentru folosul şi procopseala Şcoalelor neamului Rumânesc“ (1885). În 1893, scriitorul Al.I. Odobescu a scos „Noul abecedar pentru scris şi citit“, care începea, pentru prima oară, nu cu litere, ci cu liniuţe şi bastonaşe, ca şi cel de astăzi, iar fiecărei litere îi era asociată o ilustraţie. Ultima pagină a manualului conţine o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu pe care o spunea absolventul clasei întîi. V. Nistorescu, în „Abecedaru sau Povăţuitorulu la scrierea şi citirea limbei române“ din 1889, arăta că nu numai scrierea şi citirea sînt importante, ci şi dezvoltarea observaţiei, atenţiei şi a spiritului practic la copii, aceste abilităţi „pregătindu-l pentru alte cunoştinţe, de care va avea trebuinţă în urmă“. „Mai tîrziu, el îşi va cîştiga uşor cele necesare pentru viaţă. Dacă nu este bogat, el va fi mai fericit decît un om prost, căci acela care nu ştie nimic este nenorocit“, îndemna şi George Buzoianu, în „Miculu şcolaru“.
Spiru Haret şi legea abecedarului unic
În 1908, Ministerul Instrucţiunii Publice condus de Spiru Haret a publicat o „Colecţiune de legi, regulamente, programe şi orarii privitoare la învăţămîntul primar“ în care sînt precizate în cele mai mici amănunte regulile după care elevii clasei întîi trebuie să-şi însuşească noţiunile abecedarului. Orarul era unic la nivel naţional. Bobocii aveau următoarele materii: exerciţii de memorie, aritmetică şi geometrie, exerciţii de intuiţiune, cînt, scris-citit, exerciţii corporale. Băieţii făceau 23 de ore pe săptămînă, fetele 26, cu cele trei ore suplimentare de lucru manual. Reforma lui Spiru Haret urmărea ca şcoala „să dea buni cetăţeni, să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă (învăţămîntul obligatoriu) şi să formeze contingente pentru toate carierele“. Haret îşi dorea ca învăţămîntul public să înceteze a mai fi pur teoretic şi să devină un puternic instrument de acţiune socială. Tot el a stabilit că „în toate şcolile primare din ţară nu va fi admis decît un singur abecedar şi o singură carte de lectură“. Deşi manualele nu erau gratuite, abecedarul a fost ieftinit, de la 90 la 50 de bani, începînd cu anul 1901. În „Raport adresat M.S. Regelui asupra activităţii ministerului instrucţiunii publice şi al cultelor“ (foto jos), Haret consacră un întreg capitol abecedarului, care, „pe lîngă scopul pe care-l are de a învăţa pe elevi scrierea şi cetirea, trebuie să mai aibă şi pe acela de a deştepta în ei tragere de inimă şi interes pentru învăţătură“. Savantul pleda şi pentru texte din toate domeniile, pentru ca micul şcolar să dobîndească o cultură enciclopedică.
De la abecedarele politice, la cele electronice
La începutul secolului XX, cînd aproape 90% din români erau analfabeţi, învăţămîntul primar a devenit obligatoriu şi gratuit. Însă, deşi la sfîrşitul celor patru clase, absolvenţii trebuiau să ştie să scrie, să citească şi să socotească, puţini îşi însuşeau aceste deprinderi. Ca educaţia să fie mai atractivă şi mai eficientă, abecedarul din 1912 a apărut bogat ilustrat, iar cuvintele povestioarelor şi poeziilor erau despărţite în silabe. „Cartea omului matur“, de I. Popescu-Băjenaru, tipărită între anii 1914-1919, era destinată recruţilor fără carte. Cele peste o mie de pagini cuprindeau de la primele litere ale alfabetului, pînă la noţiuni de cosmografie, îndemnuri morale, proverbe, poezii, istorie, noţiuni elementare din ramurile tuturor ştiinţelor. Cartea a fost socotită cea mai bună lucrare didactică din acea vreme, deoarece, odată parcursă de la un cap la altul, îl transforma pe cititor într-un om educat. Manualele din primii ani ai ocupaţiei sovietice se deschideau cu imnul URSS, iar textele aveau ca personaje principale pe Lenin, Stalin, Dej, Ana Pauker. Mai tîrziu, abecedarele îi învăţau pe copii nu doar literele, ci şi cum să preţuiască valorile comuniste, partidul şi conducătorul, cum să se dedice făuririi societăţii multilateral dezvoltate. Grija pentru educaţia politică a viitorilor comunişti începea chiar cu abecedarul, din care, evident, dispăruse, după sute de ani, orice urmă de religie. În perioada 1948-1988 au apărut 15 abecedare. Ultimele se deschideau, evident, cu chipul tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Cel din 1982 a apărut cu confirmarea învăţătorilor din cîteva judeţe, printre care şi Braşov. După 1989, chiar şi aşa, contestate, chiar şi fără celebra propoziţie „Ana are mere“, au revenit la menirea lor, aceea de a-i învăţa pe prichindei să scrie şi să citească. Începînd cu acest an, abecedarele ar fi trebuit să fie în format digital. Teoretic. Practic, pentru prima oară în ultimii 30 de ani, învăţăceii n-au văzut încă niciun fel de abecedar, nici tipărit, nici electronic.
Tăbliţa a ajuns tabletă
• Odinioară, elevii nu aveau nici măcar caiete, scriau pe tăbliţe negre de argilă, cu un creion de plumb, care lăsa urme albe. Cînd tăbliţa se umplea, ştergeau cu o cîrpă şi o luau de la capăt. Astăzi, cei mici vin la şcoală cu tablete electronice. Într-un dispozitiv de cîteva sute de grame, au şi abecedarul, şi abacul, şi caietul şi stiloul, călimara, sugativa, radiera, trusa de geometrie şi creioanele colorate. La Prima Şcoală Românească din Şchei putem vedea încă arsenalul şcolarilor braşoveni din secolele trecute. După cum spune părintele prof. dr. Vasile Oltean, tăbliţele au dispărut din şcolile româneşti în 1948, după ce au fost folosite în istoria omenirii vreme de 3.000 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu