A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată un împărat mândru şi frumos pe nume Pământ. Fraţii şi surorile lui trăiau alături de el în Cosmos, casa pe care le-o dăruise Tatăl lor, Creatorul. Pe Pământ, insă, îl iubea Dumnezeu – Tatăl cel mai mult. După ce a creat timpul şi a despărţit ziua de noapte, Dumnezeu s-a gândit să îi dăruiască Pământului o împărăţie plină de viaţă. A creat plante şi animale, munţi şi ape, dar, mai presus de toate, i-a dăruit Pământului doi copii minunaţi: Adam şi Eva.
Cei doi îl iubeau mult pe Împăratul Pământ. Trăiau în
grădinile lui ca în Paradis şi nu ieşeau din poruncile lui, iar împăratul
Pământ le promisese că îi va proteja mereu de orice lucru rău. Dar timpul
trecea, iar Adam şi Eva creşteau şi dorinţele lor odată cu ei. Mai întâi i-au
cerut Pământului lemne ca să facă focul. Apoi i-au cerut voie să vâneze câte un
animal pentru carnea lui gustoasă sau blana călduroasă. Au vrut apoi să
folosească şi bogăţiile subsolului. Pentru că îi iubea, Pământul le îndeplinea
rugăminţile, iar Adam şi Eva îi promiteau să aibă grijă de împărăţie şi să
folosească toate lucrurile noi cu chibzuială. Anii treceau cu miile. Pământul
începuse să încărunţească şi rezervele împărăţiei să se împuţineze.
Adam şi Eva
crescuseră şi plecaseră de mult din grădinile unde îi adusese Dumnezeu pe
Pământ. Construiseră castele ce atingeau norii, pe locul vechilor păduri, din
care animalele fuseseră alungate şi copacii răpuşi. Aveau mulţi fii care la
rândul lor aveau copii. Cu toţii uitaseră de bătrânul Pământ, iar din frumoasa
împărăţie nu mai rămăsese nimic. Apele aproape secaseră, pădurile fuseseră
tăiate, animalele vânate… Auzind că Pământul este în aşa mare necaz, fraţii lui
– Soarele, Luna şi Stelele i-au sărit în ajutor.
Soarele s-a prefăcut în Făt
Frumos, Luna în Ileana Cosânzeana, Stelele în Sânziene. Făt-Frumos şi Ileana
Cosânzeana s-au urcat într-o caleaşcă trasă de un bour cu stea în frunte iar
Sânzienele au încălecat pe vulturi înaripaţi. Cu toţii au coborât în împărăţia
Pământului.
L-au găsit singur şi trist.
– Oamenilor nu le mai pasă de împărăţie
şi nu se gândesc la viitorul lor. Vom pieri împreună, ofta Pământul.
– Bourul
va aminti oamenilor că împărăţia va trăi câtă vreme nu îi folosesc resursele
fără noimă, zise Soarele întrupat în Făt-Frumos
– Văzându-l, adăugă Luna sub
chipul Ilenei Cosânzene, oamenii îşi vor aminti de vremurile când împărăţia era
acoperită de ape cristaline şi păduri foşnitoare.
– Iar vulturii falnici, luară
cuvântul şi Stelele
– Sânziene, îi vor chema pe fiii tăi, Pământule, la
înţelepciunea străveche…
– Vă mulţumesc! Eu, Pământul, nu mă mai simt părăsit…
Mesajele au ajuns deja la oameni. Unii, iată, le-au şi înţeles… Milioane de
copii plantează copăcei. În curând, vor creşte păduri. Tornadele vor fi oprite,
valurile uriaşe domolite. Haina mea de ozon se va reface. Oameni buni, copiii
mei, veniţi să vă strâng la pieptul meu bătrân de milenii. Rămâneţi ai mei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu