Basmul toamnei - Ionel Teodoreanu
Îl începe o frunză – cu glasul
stins de sfială, cu obrajii dogorâţi-şoptindu-l: “A fosst odat’!”
Dar şoapta îi sporeşte în freamăt răspândit prelung, şi frunzele, ‘mpreună,
murmură întrebător : “A fosst?”
De departe gânsacul hotărăşte:
“A fosssst...” Şi gâştele îl încuvinţează dând din cap: “Da-da, da-da, da-da.”
Iar firele de iarbă alergând
de-a valma, s-apleacă şi se roagă suspinând: “sssspune...ssspune...”
Prunii, deşteptaţi din toropeala verii, deschid ochi vineţi, aiuriţi.
Merele şi perele fug de prin
aşternutul crengilor, zugrăvindu-şi chipurile colorate pe feţele frunzelor, ca
să nu le bage nimeni în samă fuga. Dar vântul descoperă înşelăciunea şi,
pornind în căutarea lor, se uită pe fereşti, le vede şi le cheamă prin horn.
Gutuile îngălbenesc de spaimă,
privind pe sora lor mai mare, Luna, care-a albit de groază pe marginea
prăpastiei.
Bostanii au cozi fudule, râd
pe-nfundate de fratele lor, Soarele,
că-i berbec.
Nucii cu miros amar se-ntreabă
de unde li s-a tras atâta mâhnire frunzelor şi, frământaţi de gânduri, creierii
închişi în nuci se zbârcesc mohorât.
Frunzele viei prind culori
aprinse şi se clatină de beţie, că doar sunt mici, şi o boabă de poamă e
damigeană de must pentru o frunză.
Prin văzduh, vara a semănat,
în mersul ei, zboruri de păsări, ca să nu-şi piardă calea la întors. Dar
păsările s-au împrăştiat şi vara s-a rătăcit departe.
Prin
ierburi, prizăriţi greieri, doinesc tremurător bejania firavilor funigei,
cosaşii cosesc zoriţi ţiuitul tăcerii; lăcustele, în salturi sprintene, se
joacă de-a stelele căzătoare; broscoi cocliţi îngână, bleg, croncănitul
ciorilor de zgură. Cra-craaa, cuac-cuac...
Ţânţarii,
aţâţaţi de frunzele roşii, le înţeapă, şi trupul toamnei tremură înfrigurat.
Castanul
sălbatec, nătâng de felul lui, se bucură că-i doldora de fructe, dar se
ruşinează că-s zburlite fructele rotunde şi, mânios, le aruncă de pe el.
Floarea-soarelui,
îngrijorată de ropotul căderilor, s-apleacă la pământ, tot mai jos, şi trage cu
urechea...
Basmul e
lung, dar trece pe nesimţite şi poposeşte în împărăţia lenei, pesemne, căci de
la o vreme frunzele pică de somn, cerul picură...
... Când
te deştepţi, eşti cu capul în poala iernii care-şi toarce fuiorul de fulgi
şi-ţi pare că de când lumea iarna îţi povesteşte basmul, căci de frunze nici
urmă nu-i.
Şi
iarna-ţi povesteşte înainte basmul început de-o frunză, căci gura vetrei e gura
iernii, şi gura vetrei - cu flăcări şi cu jar - îngână dogorind basmul de aur
al Toamnei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu